cât o pasăre noaptea

după ce ziua de luni m-a aruncat pe aici
spune-mi omule de ce timpul s-a oprit

bicicleta de azi scârţâie tu mormăi ceva
sună a bun venit sau aproape de
"pleacă femeie! " cu tălpile tale late către apus

într-un amurg delirant în care
sar către sâmbăta lui ianuarie

atunci cineva s-a găsit să înfigă acul
să lase branula înfundată cu decepţii durere
şi spaima omului cu ochi albaştri
înainte de căderea coasei

tu ce mai cunoşti din povestea tăcerilor
desăvârşite şi când te vei întoarce
la a lăsa morţii cu morţii
iar pe vii să-i adormi să tacă firii
cât o pasăre noaptea când sub aripă
ciocu-şi aşterne

spiţele roţilor bicicletei de gânduri
încă muşcă din falca agoniei omului cu ochi albaştri
scurmă nisipul dintre degetele copilului

jocul coasei continuă
lustra leagănă perfuzia deasupra ochilor
cuvintele picură amarul în venele slăbite
nimicul întinde braţele către sufletul lui...

candela arde

Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015