mersul pe două umbre

ascultă-mă
din când în când
şi uită rostirea

adună toate pietrele căzute
de pe muchia limbii

ridică bucuria
ca pe o ceată de visări

este un nesfârşit miracol
al umbrei
pe care o laşi să trăiască
până când

de braţ întunericul
te ia amical
şi te dă de
toate zidurile pe care

nu le-ai văzut
nu le vezi

le vei vedea
la trezire
-----------------------

ştiu că te vei întoarce
şchiopătând
întrebându-mi călcâiul
câte săgeţi
a primit în dar
de la prieteni

nu îţi va răspunde
verbul va şchiopăta şi el

plimbarea printre litere
e ca o teamă nefondată
atunci când în tine
zace mersul pe două umbre
în care niciodată nu crezi

între ele tu
ridicat de la pământ
le dirijezi rostirile

acolo întunericul pe care
nu-l mai auzi demult
îţi vorbeşte
reinventând tăcerii sensul

Anne Marie Bejliu, 17 iunie 2015