vreau să uit
să mă întorc spre
carul greşelilor
sfătuitor fidel luminii
gândul curat mă îmbie
să aştern pe tava uimirii
toate câte sunt pornite
din irisul infinit al Domnului
numai al Lui îmi poate fi far
întru cunoaştere deplină
şi atunci
mă despart de leii nărăvaşi
ai răului
chiar şi cel venit
cu cele mai bune intenţii
ale fiinţelor în care umbrele
nu-mi sunt încecări
şi cum pot eu oare să cunosc
acel adevăr îmbibat cu aroma
paielor din ieslea
naşterii Lui
dacă prin mine umanul
repetă la nesfârşit poveşti
despre falsa unicitate
în fapt
construcţie a neghiobiei sale
desăvârşite
orice măruntaie ale pământului
vii sau nevii
prind în mişcarea şi în statica lor
curgerea spre doi
mereu doi
şi atunci
de unde acea unicitate
acea necondiţionare a gesturilor
a faptelor a trăirilor
condiţionată fiind de
punctele crucii pe care
umblu mereu în căutarea porţii
înspre centru
apoi înspre sus
dorm orizontalei trezirea
până când
ajung să învăţ a vedea
unicul punct de forţă
al propriei manifestări
văd tac privesc atent orizontala
pentru a-i putea traversa
fiecare fisură
umplând-o cu bucuria visului
propriei verticale de a fi
sărut verbul
îi aspir perfecţiunea
apoi continui să mor lent
pe orizontala
speranţelor deşarte
Domnul m-a creat
Domnul mă va stinge
încet sau rapid
cu pala de gând a Sa
Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015
Un poem profund.
RăspundețiȘtergereDomnul ne crează, Domnul ne stinge.
Mă voi gândi la stingere.
Cu drag.
Mulţumesc frumos! :)
Ștergere