în pânza freatică a gândurilor

în pântecul uriaş al dorului
adorm seară de seară

palmele tatălui cresc şi atunci eu scad
ca într-un film autobiografic
derulat invers

pe pânza durerii locul îmi este asigurat
nu mai plâng. mă trezesc din oră în oră
controlez tabla de şah apoi cutia
văd toate piesele grămadă răsturnate pe fundul vieţii

mă întreb dacă ea are fund
pentru că uneori simt că nu se mai termină

mi-e somn nu pot dormi când pleoapele lui
ale tatălui cad mereu dezvăluindu-mi tot mai mult cum
un cuib de vise nătânge sau zvelte
poate fi prăbuşit în frunzele ruginite
ale toamnelor fiinţei

le privesc oarbă de atâta frică de a pierde iar
şi iar din pleoape copilăria

numele tatălui mă apără
numele tatălui are palmele calde şi mari

palmele tatălui îmi prind sufletul să-l mângâie

neputincioasă fiinţă
lasă totul să o cuprindă neîncetat
ca o fântână a bucuriei în care cade şi cade
şi cade prinde uneori marginile saltă
apoi dispare în pânza freatică a gândurilor

Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2015

Tata