miercuri, 15 mai 2013
marți, 14 mai 2013
fără cântec
ceva îmi cântă mereu
sub steaua închisă
într-un glonţ rătăcesc
înghit plumbul sensurilor
şi caut prietenii găurite
precum un drapel
din care stema veche lipseşte
istorie curaj bucurie
toate au fost extrase steril
într-o revoluţie
a sărăciei tarabelor
pe care sufletele se vând zilnic
pe un bănuţ tocit
ceva îmi sună zilnic fals
buzunarul lasă firele de nisip
să se numere între ele
aruncă dimineţilor
aparenţa unei ordini
mai târziu adorm cu ochii deschişi
ploaia îşi ridică poalele
deasupra teilor
asfaltul priveşte indecent
şi ud
picioarele ploii
ceva nu mai cântă deloc
între doi poli de gânduri
rămân să fumez liniştită
singurătatea
mai aştept cântecul lebedei
când voi ajunge
într-un Cişmigiu al anotimpurilor
pline de amintiri prezente
cum poate fi trecutul
prezent
când laşi ochii să cânte pe file
şi inima
începe să bată ritmul
sălbaticelor dansuri
ale unei jungle din care ai ieşit
puţin ameţit
puţin nerăbdător
puţin sătul de toate
puţin fericit
aproape de finalul drumului
ceva nu mai cântă...
14 mai 2013
Amintiri din prezent
Vreau
să prind curaj a scrie povestea vieţii mele. Nu ştiu când o voi face,
ştiu doar forma. Mă întreb însă, dacă vreodată vor înţelege cei ce mă
jignesc spunând că sunt nebună sau naivă, sau mai ştiu eu ce apelative
găsesc, necunoscând lupta unei mame care a pierdut doi băieţi sau în
cazul altor femei, fete şi băieţi, indiferent că au avut bucuria să-i
aibă alături câteva luni, o zi sau ani de zile
în care au trăit numai pentru şi prin ei, mâncând şi dormind atât cât
să nu cadă din picioare şi să poată avea destulă forţă fizică şi psihică
pentru a rezista nu numai 24 de ore, uneori continuu furând 10-20 de
minute de somn în timpul zilei. Mulţi care habar nu au ce înseamnă toate
acestea se aruncă în a afirma tot felul de prostii, fără a gândi o
clipă cât pot răni acea femeie, acel bărbat-părinte cu indiferenţa şi
iresponsabilitatea propriilor vorbe.
Am păstrat echilibrul dintre realitate şi acea fărâmă de visare deşi în ceea ce scriu este realitate crudă, datorită scrisului. Am vrut să uit şi am reuşit să uit căile uşoare de evadare: alcoolul, drogurile, medicamentele şi acele tratamente psihiatrice pe puncte care nu duc la nici un rezultat. Toate, dar absolut toate sunt numai analgezice.
Afecţiunea rămâne şi acea afecţiune se numeşte durere, nimic altfel. Este durere, dor de căldura şi frumuseţea zâmbetului de copil, de sărutul timid al copilului cu diferite forme de dizabilităţi fizice, neuropsihice, sau amândouă unite într-un singur sindrom. La mine a fost SMA - Spinal Muscular Atrophy - Atrofie Musculară Spinală - în cazul băieţilor mei. Sindrom fără acoperire generală vis a vis de un tratament medicamentos sau de altă natură. Fiecare dintre cei doi pui ai mei au fost un caz în sine din punct de vedere neuro, din punct de vedere fizic.
Nu mă interesează ce cred alţii despre mine dar ştiu că zi de zi, timp de 14 ani adunaţi de la fiecare şi împreună (Andrei 11 ani şi Teodor 8 ani, diferenţa de vârstă dintre ei fiind de şase ani), am stat cu sabia plecării lor la Domnul deasupra capului, în fiece clipă. Făceau stopuri cardio-respiratorii mai ales în ultima perioadă a vieţii fiecăruia, la diferenţă de jumătate de oră sau o oră, sau mai puţin.
Trebuia să uit să plâng, să fiu permanent trează fizic şi sufleteşte pentru a le surprinde orice manifestare de nelinişte care prevestea o criză convulsivă sau un stop respirator sau combinat cu cel cardio. Când rămâneam fără oxigen în butelie, stătea mama după mine cu cana de ceai, pentru că le făceam respiraţie gură la gură. Dura vreo două-trei ore "jocul". Beam o înghiţitură de ceai şi iar şi iar suflam până revenea cel care se ducea cu butelia să o umple. Aspiram de zeci de ori într-o zi până îmi amorţeau mâinile. Tot mama îmi făcea masaj la mâini, ca să pot continua.
După fiecare criză a lor, când îi ştiam echilibraţi şi din nou zâmbitori şi liniştiţi, mă adunam la pieptul mamei şi plângeam să mă eliberez de frică, de groază, de toate celelalte. Nu aveam voie să plâng în faţa lor. Îi tulburam şi nu doream deloc aşa ceva.
Vreau să ştiu, deşi sunt conştientă că nu voi primi niciodată răspuns normal de la cei care tot acuză fiindu-le frică şi să tacă, cât ar fi rezistat ei la aşa ceva, cât de rapid şi cât de lucizi ar fi rămas în faţa acestor situaţii fără să înnebunească şi după plecarea la Domnul a copiilor să aleagă calea muncii, calea refuzului comodităţii sufleteşti, mentale, spirituale, fizice, calea echilibrului pentru a nu-şi dezamăgi părinţii care le-au fost alături permanent, pentru a nu-şi dezamăgi copiii- îngeri, acolo sunt, pentru a nu deveni o rană în grupurile de oameni în care se manifestă, pentru a rămâne pe linia de plutire şi pentru a o trece atât cât îi este dat de la Dumnezeu.
Te schimbă enorm asemenea experienţă, asemenea încercare, e adevărat, dar este posibil să rămâi întreg la minte, suflet şi tot ceea ce eşti în palmele Domnului.
Probabil că ceea ce se schimbă după durere şi rămâne echilibrat, frumos, cu unele reacţii de nerăbdare, se numeşte nebun, nebună, sau cum definesc în mod murdar, cei care nu cunosc starea reală a unor asemenea fiinţe.
Eu le iert manifestările (oare ei se iartă?), chiar dacă rămân cu antenele în funcţiune permanent în ceea ce-i priveşte. Ba chiar îi sprijin în măsura în care îmi permite Domnul să o fac atunci când revin cu fruntea un pic plecată şi simt că pot să le aduc un strop de lumină în suflete.
Nu înţeleg de ce după ce le sunt alături şi dau primele semne de reechilibrare, le place la nebunie să se joace cu nămol. Fac bile din el şi aruncă. Râd, jignesc lovesc şi iar râd.
Probabil că nu L-au văzut încă pe Dumnezeu nici în ceilalţi, nici în ei înşişi. Probabil că nu realizează că lovind pe altul sau pe sine, Îl lovesc pe Domnul. De asta găsesc şi vor găsi iertare la mine cu un amendament: să stea departe de mine, de prietenii mei, de familia mea, de tot ceea ce iubesc cu adevărat.
Domnul cu ei!
Am păstrat echilibrul dintre realitate şi acea fărâmă de visare deşi în ceea ce scriu este realitate crudă, datorită scrisului. Am vrut să uit şi am reuşit să uit căile uşoare de evadare: alcoolul, drogurile, medicamentele şi acele tratamente psihiatrice pe puncte care nu duc la nici un rezultat. Toate, dar absolut toate sunt numai analgezice.
Afecţiunea rămâne şi acea afecţiune se numeşte durere, nimic altfel. Este durere, dor de căldura şi frumuseţea zâmbetului de copil, de sărutul timid al copilului cu diferite forme de dizabilităţi fizice, neuropsihice, sau amândouă unite într-un singur sindrom. La mine a fost SMA - Spinal Muscular Atrophy - Atrofie Musculară Spinală - în cazul băieţilor mei. Sindrom fără acoperire generală vis a vis de un tratament medicamentos sau de altă natură. Fiecare dintre cei doi pui ai mei au fost un caz în sine din punct de vedere neuro, din punct de vedere fizic.
Nu mă interesează ce cred alţii despre mine dar ştiu că zi de zi, timp de 14 ani adunaţi de la fiecare şi împreună (Andrei 11 ani şi Teodor 8 ani, diferenţa de vârstă dintre ei fiind de şase ani), am stat cu sabia plecării lor la Domnul deasupra capului, în fiece clipă. Făceau stopuri cardio-respiratorii mai ales în ultima perioadă a vieţii fiecăruia, la diferenţă de jumătate de oră sau o oră, sau mai puţin.
Trebuia să uit să plâng, să fiu permanent trează fizic şi sufleteşte pentru a le surprinde orice manifestare de nelinişte care prevestea o criză convulsivă sau un stop respirator sau combinat cu cel cardio. Când rămâneam fără oxigen în butelie, stătea mama după mine cu cana de ceai, pentru că le făceam respiraţie gură la gură. Dura vreo două-trei ore "jocul". Beam o înghiţitură de ceai şi iar şi iar suflam până revenea cel care se ducea cu butelia să o umple. Aspiram de zeci de ori într-o zi până îmi amorţeau mâinile. Tot mama îmi făcea masaj la mâini, ca să pot continua.
După fiecare criză a lor, când îi ştiam echilibraţi şi din nou zâmbitori şi liniştiţi, mă adunam la pieptul mamei şi plângeam să mă eliberez de frică, de groază, de toate celelalte. Nu aveam voie să plâng în faţa lor. Îi tulburam şi nu doream deloc aşa ceva.
Vreau să ştiu, deşi sunt conştientă că nu voi primi niciodată răspuns normal de la cei care tot acuză fiindu-le frică şi să tacă, cât ar fi rezistat ei la aşa ceva, cât de rapid şi cât de lucizi ar fi rămas în faţa acestor situaţii fără să înnebunească şi după plecarea la Domnul a copiilor să aleagă calea muncii, calea refuzului comodităţii sufleteşti, mentale, spirituale, fizice, calea echilibrului pentru a nu-şi dezamăgi părinţii care le-au fost alături permanent, pentru a nu-şi dezamăgi copiii- îngeri, acolo sunt, pentru a nu deveni o rană în grupurile de oameni în care se manifestă, pentru a rămâne pe linia de plutire şi pentru a o trece atât cât îi este dat de la Dumnezeu.
Te schimbă enorm asemenea experienţă, asemenea încercare, e adevărat, dar este posibil să rămâi întreg la minte, suflet şi tot ceea ce eşti în palmele Domnului.
Probabil că ceea ce se schimbă după durere şi rămâne echilibrat, frumos, cu unele reacţii de nerăbdare, se numeşte nebun, nebună, sau cum definesc în mod murdar, cei care nu cunosc starea reală a unor asemenea fiinţe.
Eu le iert manifestările (oare ei se iartă?), chiar dacă rămân cu antenele în funcţiune permanent în ceea ce-i priveşte. Ba chiar îi sprijin în măsura în care îmi permite Domnul să o fac atunci când revin cu fruntea un pic plecată şi simt că pot să le aduc un strop de lumină în suflete.
Nu înţeleg de ce după ce le sunt alături şi dau primele semne de reechilibrare, le place la nebunie să se joace cu nămol. Fac bile din el şi aruncă. Râd, jignesc lovesc şi iar râd.
Probabil că nu L-au văzut încă pe Dumnezeu nici în ceilalţi, nici în ei înşişi. Probabil că nu realizează că lovind pe altul sau pe sine, Îl lovesc pe Domnul. De asta găsesc şi vor găsi iertare la mine cu un amendament: să stea departe de mine, de prietenii mei, de familia mea, de tot ceea ce iubesc cu adevărat.
Domnul cu ei!
lecţii
nu ştim
să ne îmbrăţişăm
luăm lecţii de îmbrăţişare
de râs de vorbit
de cântat
de ucis
de dansat
unde-i ritmul nostru
acel dans nesfârşit
da
ne ascundem
ne ştim prea bine
cuvintele din răspunsuri
"lecţia este altă formă de comunicare"
un fel de furt permis
plătit
zmucit prin ulucile gardurilor înalte
ale indiferenţei
şi...
ce frumos decurge lecţia
când este plătită
privesc alt gard
cel al cimitirului valorilor
autentice
în care nimeni nu dă lecţii
de păstrare
toţi acolo aruncă
e unica mişcare valabilă
unicul gest respectabil
dintr-un puzzle sublim
al indiferenţei
urii
bătăilor ritmice
ale roţilor defecte a umanului
să luăm lecţii de îmbrăţişare
apoi să le uităm rând pe rând conţinutul
e mai simplu
nu ştim...
încă aştept
nu m-am născut
simulez o întoarcere
în bulzul de pământ în care altă dată
poate
am agăţat un colţ de fericire
şi un mănunchi de paie din cuvintele cerului
nu mă nasc uşor
lovesc cu picioarele învelişul cald
dansez amniotic zâmbesc amniotic
apoi
rămân cu capul spre inima vie a mamei
o mână străină trage de mine să ies
îmi fură capul, trunchiul
mă zbat să rămân
insistă
nu vreau să mă nasc mâini înmănuşate
ochi tulburi
zâmbet de fiară
domnule doctor
nu am vrut să mă nasc
de ce
pe candelabrul stins
a rămas suspendată întrebarea
de ce
m-am născut
apoi m-au lăsat să mă zbat
în pumn
drept jucărie
am primit o lacrimă
încăpăţânată cum sunt
am pus degetul în mijlocul ei
până când s-a format o cruce
infinite alte cruci
cimitir de gânduri şi de cuvinte
s-a ridicat
şi s-a împrăştiat
pe câmpul unor valori incerte
nu m-am născut
încă aştept
bucuria de a fi
luni, 13 mai 2013
nimic alegem
la loterie
în cuvânt
de câte ori
m-aduni râzând
de câte ori
mă scazi glumind
şi câte gesturi
să mai fac
pentru a şti
când
unde tac
liber păşesc
liber zâmbesc
şi uneori liber rânjesc
accept şi falsităţi
pe rând
şi uri prin nopţi
fiare de rând
aruncă sunet
fără rost
ei stabilesc mereu
un cost
pentru oricine
şi orice
Tu Doamne
ai uitat să dai
la fiecare din alai
oglindă
sau un ciob mărunt
în care sufletul cărunt
să-şi numere greşeli
şi rost
să intre când şi când
în post
să uite un cuvânt
coşmar
să prindă-n minte-un
felinar
să-şi regăsească
drumul drept
nu cred că ai uitat
nicicând
Tu nu ne uiţi
ne mângâi blând
doar noi uităm
să Te privim
cu ochi de inimă
deschis
urâm
şi-uităm să dăruim
murim trăim
trăim murim
nimic alegem
din sublim
pe cine Tu
pe cine Doamne creşti zâmbind
sunt din pământ un cer curgând
din infinit şi-un colţ de rând
sunt din pământ un cer curgând
veşmânt de gând eu
gânduri negre albe vând
sunt din pământ un cer curgând
pe cine Doamne creşti născând
sunt din pământ un cer curgând
înghit nămeţi înghit nămol
înghit din toate până mor
şi viu sunt Doamne din pământ
nămol şi cer din cer curgând
pe portativul mult prea gol
o cheie sol un la minor
apoi mă sting în do minor
din lovituri mărunte cânţi
concert şi urlet mă încânţi
pe cine Doamne vrei să-ncânţi
sunt din pământ doar Tu m-asculţi
şi te înalţi spre cer plângând
râzând cu ochi de vis stingher
e visul meu sunt din pământ
fărâmă-n cerul Tău curgând
plângând râzând râzând plângând
pe cine Doamne Tu Iubeşti
sunt floare-n doruri prea cereşti
un infinit în cruce pus
şi cruce-n infinit sunt dus
covrig în Ochii Tăi sublimi
crede-mă Doamne eu Te cred
sunt din pământ contur de gând
din Gândul lumilor cereşti
mă naşti mă creşti eu mor în ceşti
de ceai de vis de uri curgând
sunt din pământ sunt din pământ
un cer în balta Celui Sfânt
tatami de iarbă
poţi alcătui un tatami
într-o sală în care dialogul dintre tine şi Dumnezeu
este tulburat în fiecare fracţiune de timp
de foşnetul cărţilor de joc
de clinchete de pahare bolnave
de umbre dansând în forma crucii răsturnate
într-o sală în care filozofia prostiei
lasă urme adânci şi pe tavan
nimicul nu opreşte cascada rostului pe care-l ai
te aşezi pe tatami de iarbă
trupul îl laşi relaxat în centrul lui
iar tu
cu Dumnezeu
pe marginea lui
priveşti totul
cu detaşare...
Ochii Lui vor curge prin covrigul rupt
al aşteptărilor întru comoditate
hohotul Lui va umple sala de bucurie
când toate şi tot
vor dispărea într-o piatră
la finalul scenei
actor priceput
o floare de colţ îşi va ridica trupul
apoi corola în stea
deasupra nimicului
surâzând pietrei cu înţelepciune
după ce totul se va fi luminat
îţi vei lua trupul în braţele sufletului
lăsând lacrima Lui
să spele timpului obrajii plini de noroi
pas pe tatami
înainte
trup -cruce
cruce trup
răstoarnă castelul de cărţi din inima nimicului
joi, 9 mai 2013
miercuri, 8 mai 2013
pălărie
ridic până la coroana unui copac
gândul
târăsc inima pe pietre
până când forma ei devine perfect strivită
de trupul şarpelui
viu şi nevătămat
împleteşte inelele cu forma
în cupă strigătul are ecou
poate sâsâitul îi devine glas clar
într-o filozofie a minciunii
tratată la rece de gurile pietrelor de pe drum
a ajuns cerul să primească inelele şarpelui
drept recompensă
pentru încercarea repetată a omului
de a rămâne sincer
până la fibrele din pălăria ciupercilor otrăvite
intră în post automat
rămâne în căutarea celor comestibile
proteine vegetale armonizate aproape de perfecţiune
cu natura lui
a omului în post
trecutul şi prezentul
lasă gura apă otrăvii
pe marginea unui gând
pe care-l ridic odată cu inelele şarpelui
până la coroana unui copac
bun prânz
fericirile urmează unor palme pocnind
pe pervazul în flăcări
al unei biserici
undeva, unde vitraliul
nu mai lasă lumina să pătrundă uniform
prea multe citate se nasc spontan
înaintea propriei gândiri
sufocarea apare abia când te trezeşti
din somnul de veghe
amorţit
(păstrăm rezerva celuilalt cu sfinţenie)
cu gâtul pocnind de cuvinte
de emoţii strânse între virgule, puncte şi virgule
şi capete pătrate
pardon - paranteze pătrate
vrei să strigi
strigi degeaba
şi golul e apatic
de plin nu mai spun
rămâne secretă concluzia simplă
că acumulăm infomaţii
le aşternem estetic în file şi-acolo rămân
virgine, necernute
auzim cuvintele Părinţilor
le scuturăm până la gol buzunarele bunătăţii
şi înţelepciunii
apoi transpunem stările lor asupra noastră
ca un strat preţios de poleială
întreb neştiutoare
noi
când trăim
strigăm
ne aducem aminte să fim
plusuri minusuri
infinit
noi înşine când
marți, 7 mai 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)