Amintiri din prezent

      Vreau să prind curaj a scrie povestea vieţii mele. Nu ştiu când o voi face, ştiu doar forma. Mă întreb însă, dacă vreodată vor înţelege cei ce mă jignesc spunând că sunt nebună sau naivă, sau mai ştiu eu ce apelative găsesc, necunoscând lupta unei mame care a pierdut doi băieţi sau în cazul altor femei, fete şi băieţi, indiferent că au avut bucuria să-i aibă alături câteva luni, o zi sau ani de zile în care au trăit numai pentru şi prin ei, mâncând şi dormind atât cât să nu cadă din picioare şi să poată avea destulă forţă fizică şi psihică pentru a rezista nu numai 24 de ore, uneori continuu furând 10-20 de minute de somn în timpul zilei. Mulţi care habar nu au ce înseamnă toate acestea se aruncă în a afirma tot felul de prostii, fără a gândi o clipă cât pot răni acea femeie, acel bărbat-părinte cu indiferenţa şi iresponsabilitatea propriilor vorbe.
      Am păstrat echilibrul dintre realitate şi acea fărâmă de visare deşi în ceea ce scriu este realitate crudă, datorită scrisului. Am vrut să uit şi am reuşit să uit căile uşoare de evadare: alcoolul, drogurile, medicamentele şi acele tratamente psihiatrice pe puncte care nu duc la nici un rezultat. Toate, dar absolut toate sunt numai analgezice. 
       Afecţiunea rămâne şi acea afecţiune se numeşte durere, nimic altfel. Este durere, dor de căldura şi frumuseţea zâmbetului de copil, de sărutul timid al copilului cu diferite forme de dizabilităţi fizice, neuropsihice, sau amândouă unite într-un singur sindrom. La mine a fost SMA - Spinal Muscular Atrophy - Atrofie Musculară Spinală - în cazul băieţilor mei. Sindrom fără acoperire generală vis a vis de un tratament medicamentos sau de altă natură. Fiecare dintre cei doi pui ai mei au fost un caz în sine din punct de vedere neuro, din punct de vedere fizic. 
       Nu mă interesează ce cred alţii despre mine dar ştiu că zi de zi, timp de 14 ani adunaţi de la fiecare şi împreună (Andrei 11 ani şi Teodor 8 ani, diferenţa de vârstă dintre ei fiind de şase ani), am stat cu sabia plecării lor la Domnul deasupra capului, în fiece clipă. Făceau stopuri cardio-respiratorii mai ales în ultima perioadă a vieţii fiecăruia, la diferenţă de jumătate de oră sau o oră, sau mai puţin.    
       Trebuia să uit să plâng, să fiu permanent trează fizic şi sufleteşte pentru a le surprinde orice manifestare de nelinişte care prevestea o criză convulsivă sau un stop respirator sau combinat cu cel cardio. Când rămâneam fără oxigen în butelie, stătea mama după mine cu cana de ceai, pentru că le făceam respiraţie gură la gură. Dura vreo două-trei ore "jocul". Beam o înghiţitură de ceai şi iar şi iar suflam până revenea cel care se ducea cu butelia să o umple. Aspiram de zeci de ori într-o zi până îmi amorţeau mâinile. Tot mama îmi făcea masaj la mâini, ca să pot continua. 
      După fiecare criză a lor, când îi ştiam echilibraţi şi din nou zâmbitori şi liniştiţi, mă adunam la pieptul mamei şi plângeam să mă eliberez de frică, de groază, de toate celelalte. Nu aveam voie să plâng în faţa lor. Îi tulburam şi nu doream deloc aşa ceva.
     Vreau să ştiu, deşi sunt conştientă că nu voi primi niciodată răspuns normal de la cei care tot acuză fiindu-le frică şi să tacă, cât ar fi rezistat ei la aşa ceva, cât de rapid şi cât de lucizi ar fi rămas în faţa acestor situaţii fără să înnebunească şi după plecarea la Domnul a copiilor să aleagă calea muncii, calea refuzului comodităţii sufleteşti, mentale, spirituale, fizice, calea echilibrului pentru a nu-şi dezamăgi părinţii care le-au fost alături permanent, pentru a nu-şi dezamăgi copiii- îngeri, acolo sunt, pentru a nu deveni o rană în grupurile de oameni în care se manifestă, pentru a rămâne pe linia de plutire şi pentru a o trece atât cât îi este dat de la Dumnezeu.
      Te schimbă enorm asemenea experienţă, asemenea încercare, e adevărat, dar este posibil să rămâi întreg la minte, suflet şi tot ceea ce eşti în palmele Domnului.
      Probabil că ceea ce se schimbă după durere şi rămâne echilibrat, frumos, cu unele reacţii de nerăbdare, se numeşte nebun, nebună, sau cum definesc în mod murdar, cei care nu cunosc starea reală a unor asemenea fiinţe.
      Eu le iert manifestările (oare ei se iartă?), chiar dacă rămân cu antenele în funcţiune permanent în ceea ce-i priveşte. Ba chiar îi sprijin în măsura în care îmi permite Domnul să o fac atunci când revin cu fruntea un pic plecată şi simt că pot să le aduc un strop de lumină în suflete.
      Nu înţeleg de ce după ce le sunt alături şi dau primele semne de reechilibrare, le place la nebunie să se joace cu nămol. Fac bile din el şi aruncă. Râd, jignesc lovesc şi iar râd.
      Probabil că nu L-au văzut încă pe Dumnezeu nici în ceilalţi, nici în ei înşişi. Probabil că nu realizează că lovind pe altul sau pe sine, Îl lovesc pe Domnul. De asta găsesc şi vor găsi iertare la mine cu un amendament: să stea departe de mine, de prietenii mei, de familia mea, de tot ceea ce iubesc cu adevărat.
      Domnul cu ei!