ce - va - mai - fi

încerc să descos ceasul
de pe tabloul pictat în grabă
de omul cu ochii din cărbuni încinşi
priveşte pierdut
dincolo de podul cu piloni inegali

cineva spune drept că stă într-o rână

râd eu la ziceri dar teama prăbuşirii
nu dispare

tu îmi adaugi o bilă albastră
cea din mâna ochilor albaştri şi surâzi
niciodată direct
mereu dintr-o fotografie
şi alta şi alta

zeci de fotografii ne compun îmbrăţişarea
când într-un gând oval îmbrăcăm acelaşi vis
la margine de infinit

(nu ştiu de ce margine
e posibil şi miezul
după el urmează altul mai mare
tot infinit numit)

tu pe un vas
eu pe plută
încâlcesc în stuf gândurile
opresc pluta după câteva învârtiri în loc
râd cu chipul de cremene

aştept ciocnirea nouă a gândurilor
nu ne vom mai certa
da
aştept chipul tău tot din cremene
să construim scântei
seară de seară
speriate
păsările vor înălţa rugi de zbor
pentru un zbor amânat într-un volum neterminat
în care poemele strănută

e prea mult curent
sunt multe spaţii
înguste
şi uşi deschise ur-(ră-r)ilor

ceasul ticăie
butucul cu pietre trosneşte
cred că am reuşit să descos
ce-va-mai-fi