scutecul albastru

îmi privesc mâinile
şi mă întreb de ce dansează printre gândurile mele
simt degetele cum caută sensurile
intră din ce în ce mai adânc
în inimă
în straturile subtile ale sufletului
în straturile subtile ale lumii de acum
şi mă cutremur
de câtă micime e omenirea asta în stare
câte rătăciri se conturează
în fiecare secundă a existenţei
în fiecare caracter descris incomplet în cuvinte
cât teatru se joacă pe altarul iubirii şi al prieteniei
este înspăimântător

ajungi să închizi toate porţile fizice: gură ochi urechi nas
totul
apoi să te strângi fetus
în braţele mamei când încă te priveşte în ochi
de-aproape
gustând acelaşi aer intoxicat cu falsitate
o vezi cum îţi suflă aer plin de iubire de tandreţe de gingăşie
protecţia privirilor dumneaei o simţi
până în rădăcinile tale ca şi creaţie a Lui
mereu plâng şi râd în acelaşi timp
de bucurie că încă este
alteori tot ceea ce sunt
se strânge în scutecul albastru
în care mă învelea cu dragostea aceea abia definită
de cuvintele existente în dicţionarele sufletelor

(avea un scutec albastru mama
în care ne-a înfăşat la rând pe toţi trei
scutecul norocos îl numea
de câte ori eram bolnavi sau neliniştiţi îl avea aproape.
şi acum îl are. şi pe băieţii mei i-am înfăşat în el de multe ori)


îmi privesc mâinile şi scriu...