a-cu-te

mă întreb cât mai pot fi om
dacă între mine şi cer
lângă un copac fără frunze
rostirile se aruncă repezi
precum pârâul de munte
între două imagini multe imagini
în care nu mă mai regăsesc

îmi răspund fragmentat
să merg mai departe cu toate piesele
poate le mai răstorn puţin printre oameni

îmi răspund fragmentat
pe cotorul unei cărţi pe care două nume
- frumoase ce-i drept -...
vibraţia lor mă înnebuneşte
văd simt şi le presimt acutele
un si-bemol1
un do2 al Tenorului universal
caut sau mai bine
las să curgă molcomele peregrinări
ale sunetelor joase 

printre ierburi amare sau dulci
ating pietrele 

şi nisipul din adâncurile pârâului
cu pasul tăiat
de la glezna cu ligamentele răsucite
în coborârea scării
uneori de la părinţi până acasă
scările te fură
îţi fură paşii
când aştepţi ajutor
ajungi să te târăşti ca un şarpe
prin visurile unui copil buimac

al treilea nume îmi este indiferent
al patrulea nu se vede
stă în coroana inimii şi mă ascultă mereu
uneori aruncă daruri în scântei formulate

aerul le primeşte
uită să mi le adauge
în buzunarele zdrenţuite
ale gândirii aproape
cea departe
le surprinde şi fericită le tace

nu mai întreb
nu mai răspund
tăcerea e sfântă
tăcerea înghite furtunile
ascult şi le ascult
pe cele două neliniştite-liniştite
care tulbură copacul fără frunze
înainte de înmugurire

se lasă cu un răsărit şi apus
cu mâinile strânse în mijlocul soarelui
între tăcere şi sunetele înalte ale eliberării