învăţ să mă bucur

cum ar fi să
uit între două felii de caşcaval
iubirea
apoi să plec la drum
uitând să las două rânduri în pragul tăcerilor tale
infinite tăceri
şi urma călcâielor pe pragul uşii inexistente
acum mă întorc
nu te speria
nu las urme nici pe masa din lemn de nuc
nici pe frunzele de pe aleea pe care un câine latră continuu
într-o salvă de poeme nescrise

mă întorc să uit
apoi plec
las o cheie pe pământul reavăn
sub caisul cu crengile golite de floare
te las să aştepţi rodul
culesul
toamnele ploilor
şi verdele iernilor
agăţat într-un cui
se vede dincolo de fereastra micuţă
pasul tău plecând spre aceeaşi piatră
pe care nisipul plajei îşi sărută umbra
cu încă un vers
dialogurile cântă şi încântă singurătatea
o văd luându-ţi braţul
eleganţă a mişcării între două limite
ale unui infinit reinventat până la saturaţie
măsurat cu găurile agrafelor de hârtie

ştii...
şi acolo e o spirală
prelungă
unele cuvinte se ascund sub ea
nu le mai citesc
hârtia se rupe când scot agrafa
se rupe ceva
fragmentul se pierde pe podeaua
pe care astăzi
fratele meu a căzut într-un cerc al infinitului reinventat
tocmai pentru a nu se termina nicicând
frumuseţea durerii

mi-e foame
uit între două felii de caşcaval durerea
şi muşc iubirea de ambele capete
învăţ să mă bucur

latră câine frumos
latră