las lacrima să înveţe

(gând de seară 4 noiembrie)

pe cer cuvântul lasă adâncă răstignire a visului din fila
aspră a libertăţii pierdută printre zboruri schimbate cu târârea 
prin gaura de şarpe răspântii cresc în inimi şi-n suflete plecări 
aduc încet şi sigur cenuşa unei păsări cu aripile frânte

marea o aşteaptă să-şi redescrie zborul în geometrii supreme
prin liniile clare raze de întrebări în forme-aeriene

prea multă rătăcire aflu acum în mine şi-n tine viitor

prezentul mă apasă cu buzunare goale şi plinul gol
din umbre încerc să-l înţeleg
iubesc iubirea Doamne şi i-am ales dreptatea
în dura înflorire a unui colţ stingher atât de dens în graţii
în graţia tăcerii mă rup de toate-n lume şi legăn fin mister

pe tâmplele albite şi în coloana surdă încovoiată firii
adaug întrebări mă rup ating nimicuri reumplu tolba rară
săgeţi înfig în trunchiul şi-n forma lui de viaţă

inelele răsună ecoul tace-acum revine mă-nfioară
şi-mi readuce lumea în care sunt nu pier

a fi încovoierea liniei şi punctul adus la sol certat
a fi răspuns în cerul ascuns în geometria corpului ce-mi cere
mereu aceleaşi umbre aceleaşi poleieli
e început de capăt de fir plimbat prin rouă prin iarba măsurată
Privirii Tale-I sunt un vers în vers din versul acelei căutări
nemijlocită cale îmi Eşti şi poate-Ţi sunt
frântura proiectată în punctul alb din spinii coroanei de dureri

las lacrima să-nveţe a fi de bucurie şi-n fiecare seară
spun cuminte Numele Tău Mărite Domn
şi-n forma cât pumnul meu de mare ascult cum înfloreşte
cu razele depline floarea singurătăţii nicicând însingurare
când Tu Eşti plin lumină şi gol deplin de viu
iar eu un colţ de lună când plină se înfruptă din pâinea Ta din cer

imagine: Marin Gherasim - "Memoria absidei albastre"

semeni cu un conac

Semeni cu un conac şi schiţa lui desenată pe fila albă cu cărbunele inimii.
Te descopăr redescopăr printre şiragurile de iederă crescută aparent haotic şi-mi spun să intru. Bat pasul înapoi ca un dansator bâlbâit dar care ştie ritmul geometria dansului când e singur. Se pierde adeseori în hăţişul scenografiilor complicate aproape jocuri aproape tâmple pulsând libertate o libertate ca un balon de săpun colorat din care rămâne senzaţia uşoarei răcoriri apoi nimicul fierbinte glas într-o poiană plină de verdeaţa primei naşteri.
Cuprind în braţe poarta. O deschid sau cel puţin încerc. Ivărul are complicate cifre de descoperit pentru a putea fi dat deoparte.
Am încercat câteva cifre. Codul mă înlănţuie mental sufleteşte spiritual. Simt poarta deschisă şi cu forţa florii vieţii cu geometria complet desfăşurată descriu puncte linii arcuri  spirale tangente convexităţi şi concavităţi ale cuvintelor în îmbinări imposibile şi mie la mijlocul traiectoriei rostirilor.
Cucerirea imposibilului descrie geometrii pe măsura intervalelor voinţei.
Ştii că uneori renunţ adorm mă trezesc cu tine în gând las umbrele să danseze liber las motanul să doarmă în locul meu şi printre aburi de gânduri sting revolta în scrumiera albastră din colţul unei mese de tei.
Are trei picioare scurte zvelte masa. Scaunul desparte două lumi: una densă a gândului născut necreat în sfera cuvintelor şi alta este cea din fila dintotdeauna. E goală fila. E goală omule cu ochii de vânt.
Oricât aştern bucuria că eşti totul dispare a doua zi ca aerul care umple pumnul şi-apoi fuge printre degete.
Seamănă cu nisipul din care umbrele îşi pregătesc un culcuş îngheţat la margine de ţărm între val şi anotimpul rătăcirilor de adevăr.
Îţi mai spun un pumn de seminţe ale lunii noiembrie apoi tac în cercul descris de tine înconjurat cu flăcările dorului de a fi de a trăi bucuria ovală în oul vremii în care batem toba iubirii ca două beţe lungi albastre  uitând că pânza tobei se poate rupe oricând aici pe pământul înfrunzirilor şi desfrunzirilor repetate.
Luna noiembrie este pentru mine luna bucuriilor născute renăscute plecate în braţele Domnului.
Un căluţ -inimă bătea acum 22 de ani în pântecul meu. L-am lăsat să alerge  liber. Simt şi acum bucuria aceea infinită şi văd cuibul din care căluţul inimă mi-a zâmbit prima dată primind cu un ochi abia deschis hrana vie a viului matern.
Luna noiembrie a anului 2013 este pentru mine pasul prin care aleg viul pasului în conacul învelit în iederă sau gândul plimbării pe ţărmul bucuriei de a fi singurătate păstrând arhitectura ta mereu proaspătă în memoria pasului prin iarba amară a visului neîmplinit.

Semeni cu un conac mereu plin de daruri în care seara Crăciunului se repetă infinit. Împodobirea bradului prelungeşte dorul stelei de a ajunge vârf în bradul bucuriei mireanului de a fi copil al Lui prin Lumina şi în Lumina adevărului şi iubirii Sale.
Unică deschidere în inima mea păstrez împodobirea bradului şi în fiecare fracţiune de timp a vieţii mai adaug un glob de aur vechi ramurilor bradului nicicând doborât de mâna omului cu gândul de piatră amară.

comunicare

(gând de seară 3 noiembrie)


infinite braţe te descântă tăcut
iedera acoperă glasul
tăcerea iederii te nelinişteşte
vrei şi nu vrei
taci şi o asculţi
păşeşti...

treci
ca o urmă a daltei
epitaf pe piatra mormântului stepei
îngheţ dezgheţ îngheţ
pe tâmpla fecioarei fără glas-statuie fără timpane
spaţii prin care vântul colorează sunetele
grămada de boabe aurii şi tu
cu o carte pânza penelul
culorile răvăşite printre gânduri
cărbunele - ţintă a ochilor zidurilor
împresoară ideile ideea gândul
unic strigăt în care ecoul inimii - stingheră formă
comunică simplu cu piatra prinsă într-un unghi drept
nu e văzut nu este auzit

pipăită lucrare cu formele prelungite
până la ieşirea din peştera patimilor
a împlinirilor mărunte într-un ropot de ploaie acidă
ca o bătaie prelungă a palmelor pline de urzici

sufocat de iederă timpul lasă cuvintele
să pătrundă în piatra de hotar
dintre privirea vie şi cea moartă demult a fiinţei

între ele treci
ca o urmă a daltei
epitaf pe piatra de mormânt a cuvântului unic

argilă şi poezie
într-o adâncitură din zidul gândului

un mod de a muri lent

(gând de seară 3 noiembrie)

În lumea asta mare a Omului, din păcate traducem iubirea ca pe un mod de a muri lent. Indusă sau nu traducerea asta, asta ajungem să înţelegem din toate încercările cărora ne supunem sau nu cuminţi fără minţi sau cu minţi. Din câte am trăit până acum, înţeleg (prost sau nu, încă nu m-am lămurit) că ni se induce ideea că dacă iubeşti complet o fiinţă umană, material, sufleteşte, spiritual, e ceva ce seamănă cu o procesiune a morţii. Nu contest că omul are în sânge comoditatea de a gândi, de a traduce propriile percepţii, anume acelea pe care nu le poate gusta, pipăi, vedea, mirosi, distruge, reduce, modela, tralala. Toată "procesiunea" asta devine ca o piatră de moară când începi să vezi dincolo de profunzime (nu spun aparenţe că e prea puţin). În clipa aia mori şi ori mori de tot, devii stană de piatră cu privirea de animal al junglei speriat de om, ori devii o piatră într-un deşert în care şerpii au o mişcare precum un perpetuum mobile sufocant. Ajungi să te închizi ermetic în închisoarea proprie şi să desenezi cerul pe podea în umbra ferestrei mărunte, pe care îţi permiţi să o laşi deschisă iluziilor, printre gratii.
Ori rezişti ori ba. Totuşi singurătatea e mai vie decât comunicarea stearpă de acum care la început te încântă cu promisiunea unui izvor de informaţii, ca apoi să simţi apăsarea renunţării celuilalt, închiderea la rându-i în propria închisoare a obişnuinţelor, a comodităţii creierului şi inimii de a mai manifesta frământarea, unic semn că este încă viu sub stratul dens de piatră care îl face şi pe el statuie.
Mă gândesc de multă vreme dacă să continui sau să "mă dau lovită" şi să devin ceea ce nu sunt. Un papagal vorbitor repetând vorbele absurd moderne, replicile la ştanţă refuzând să mai gândesc, să mai las să curgă informaţiile primite permanent de la Sursă.
Cum sunt conştientă că ar fi boală curată să fac aşa ceva şi mai ales, ştiu că întoarcerea e imposibilă, merg înainte până la primul stâlp, apoi văd eu ce se mai vede.

În lumea asta mare a Omului, din păcate traducem iubirea ca pe un mod de a muri lent, comod, neostenindu-ne să iubim profund, să iubim esenţele vieţii, propria esenţă.

imagini:

Fine art architectural photography
by Pygmalion Karatzas
sursa: http://www.arcspace.com/the-camera/pygmalion-karatzas-/

Unveil Your Love ~~ John Sokoloff Band / Mark Lennon (Vocal)

drum bun

(gând de seară 2 noiembrie)


drum bun călătorule printre cuvinte
aruncă spada sensurilor înţelepţeşte gestul 
şi lasă în pragul de sus al vieţii tale un semn
să ştiu că eşti mai bine decât ieri
mai bine decât un mâine neinventat
tobele bat rândurile strigă la mine
calc atent ceea ce spuneai tu nu demult
citesc hărţile cultivatorilor de cereale legume
hrană vie ucisă cu încetinitorul
de zarva prispelor reconstruite cu braţe nevii
mai spune o singură dată drum bun
şi îţi voi răspunde calm imitându-te

drum bun călătorule printre cuvinte

aleg tăcerea şi un plus din echipajul interior în care
colacul de salvare se aruncă mereu cu funia legată
cât mai estetic şi mai strâns de gâtul exprimării
ipotetică libertate a comunicării sub braţul ridicat
al celui ce ştie să sugrume elegant
fără a lăsa urme de metafore incomplet rostite
pe banca aşteptărilor
celui care priveşte plecarea plecările tale
- repetabile poveri în structura gândului curat

drum bun călătorule printre cuvinte
largul te aşteaptă ţărmul primeşte ecoul cântecului tău
fii mulţumit

mai rup o za din lanţul înfrigurărilor absurde
aplic iluzia covrigului neterminat
las golul să-şi manifeste plinul
când vidul plictisit să mai privească nimicul mic
ridică braţul deasupra lumii umbrelor

o mie de mâţe în plin acordaj

(gând de dimineaţă 2 noiembrie)

râde pântecul rotund al cuvântului între alfa şi beta 
cu un pas elastic descriu noul vechiul drum 
mă las purtată printre ierburi aprinse de răsărit
octombrie ca iulie schimbă anotimpurile
pe mărunţii din palma reumaticului
se râde mult şi e bine las valul acela ameţit de joacă
să-mi umple oasele dureroase articulaţiile scârţâie la început
eram şi sunt o restricţie a bucuriei în vadul stins al ascultătorului de cursă lungă
Emerson, Lake&Palmer îmi cântă finalul începutul
chitara adoarme brusc ritmul l-am prins mişc mingea de pe gât ritmat degetele aleargă nebune pe taste
şi uite încă o dimineaţă nebună în care motivul deschiderii pleoapelor este acelaşi
nu spun că m-am plictisit importantă e lumina care-mi invadează globii oculari
am citit un text dintr-un spaţiu care mi-e drag plin de kitschuri dar şi de literatură
o mie de mâţe îşi acordează mieunatul în textul pomenit
cineva a uitat limba română zâmbeşte cu mult venin în gura lătăreaţă
acordurile îi sunt într-un perfect dezacord
al a al a tralala iubitule iubito scârţ miau poc trosc şi gata poezia...uf
la final bineînţeles bietul verb a iubi agonizează
noroc de el de rezonanţa lui salvează de multe ori textele
în fine acum tac

râde pântecul rotund al cuvântului între beta şi alfa
se strecoară un i timid uite şi punctul alătur un alt i
apoi pun capac la toate şi mă întorc la muzică
încă se acordează o chitară aştept plinul într-un ciob răsturnat
dimineaţa asta începe lent prea lent

Liviu Gheorghe: RUMI - Numai Iubirea

pretext al aerului

(gând de seară 1 noiembrie)


sunt pretext al aerului 
o formă prea gândită de fluidul cerului
pentru a mângâia pietrele din jurul meu
de sub tălpile care ard iarba nouă la fiecare pas
transformându-i aspiraţia în foşnetul fin al cenuşei amintirilor
amintirile - alte pretexte pentru umplerea golurilor rămase căscate
ale amforelor necomunicării

de câte ori număr firele de păr din palma cu zece degete
pâinile se rumenesc în cuptorul adevărului
azima împărtăşaniei îmi primeşte căldura
pierd culorile în glasul stins al păsării spin
pentru că zborul acum şi-a strâns aripile în centrul inimii
spatele doare coloana se îndoaie până la împotrivire

sunt un pretext al valurilor în scena umilului sărut cu ţărmul
undeva în centrul atingerii lor mă aflu scoică deschisă
aştept plecarea fricilor odată cu pietrele mărunţite ale corpului nisipului

nici o clepsidră nu-mi mai acceptă timpul gângav
prea plin de pământ neargilos

întreb cu ochii larg deschişi
are cineva un pumn de argilă şi o fărâmă din cele cinci pâini
din care universul se hrăneşte de la primul cuvânt nenăscut până acum

aştept un răspuns pe fila a noua a gândului nescris şi el
precum nenăscutele cuvinte care pot umple vidul gol
al alfabetului rostirilor umane

când veni-va el răspunsul ridic ancora gândului şi plec
învelită în coaja ultimei nuci degustată îndelung la masa tăcerilor
sculptată de mâna valorilor alungate de pe pământul natal
aleg al doisprezecelea scaun după nouă înveliri ale mesei
cu paşii nesiguranţei trupului bucuriei sufletului şi a clarităţii spiritului retrezit

fântâna e plină cu puncte neaşternute în calea mireanul necopt
mă întreb între două acolade dacă acel clipocit se naşte din necunoaştere
între inelele fântânii şi a apelor ieşite din matca lor
dezvelite smulse de sub acoperişul protector al pânzei trup din trupul lor
neatinsă de patimile pământului

metronom în arşiţa gândului

(gând de zi 1 noiembrie)


simt frica urcând pe frontierele gândului
când bucuria începe să pască amarul cuvintelor 
în tăcere strânse de pe masa nunţii fiinţei cu întristarea
sub coviltirul căruţei de trăiri 
se aşterne liniştea o linişte a trupului
în rugăciunea fără exaltări inutile fără iluziile unor împliniri imediate

mă ceartă pâinea de pe masa nestrânsă a poeziei
şi versurile împlinesc diagonalele alegerilor
segmente de viaţă ajung în centrul vorbirii

atunci aleg să tac

în piept simt nodul şi podul de noduri în miezul copt al vârstelor pământului
se deschide biblioteca în care filele cărţilor
prind pânzele de păianjen într-un iureş tăcut
de pe rafturile de vârf primesc în adâncul pieptului dezvelit de uitare
cărţile deschise
unele ating tălpile reci le rănesc
râd şi păşesc mai adânc printre ele
nu nu mă simt regină sau prinţesă sau alte figurine ale iluziilor lumii
mă resimt regândesc readun
între punctele neaccentuate ale destinului omului
cu tălpile mereu goale pe iarba nenăscută

cărţi hărţi artă înghesuită într-un suflet cu ramurile deschise
mereu spre răsăritul unei zile fără braţele timpului încolăcite
pe cadranul ceasului de platină
la brâul tatălui îl privesc şi îi ascult ticăitul

metronom în arşiţa gândului
redeschide pleoapa metalică şi îmi zâmbeşte blând
îl ascult mai departe cu fiecare pas adâncit în peştera cu pietrele cărţi

hărţi de gânduri se deschid în calea mea
hărţi de suflete pironite de zidurile neregulatei lumi a viilor neviilor
vorbăreţi prin litera aşternută strâmb înclinat drept tremurat
ca o reţea de celule vitregite de zbor

simt frica urcând pe frontierele gândului
şi-atunci las piatra de la intrare
să redeschidă smaragdului calea în inima mea
şi cerului seninul în acoperişul dens
plin de metafore ale înţelepciunii universului
lăsat de veacuri deasupra bibliotecii

imagine: prescura

"IS, HR, NI, KA = Iisus Hristos învinge"

notă: Simbolismul prescurei: "rotundă pentru dumnezeirea fără început şi sfârşit şi pentru rotunjimea pământului, cu trei cornuri pentru Sfânta Treime, cu patru cornuri în formă de cruce, cu cinci cornuri amintind cele cinci pâini înmulţite de Mântuitorul în pustie. Prescura cu patru cornuri în formă de cruce, obişnuită la noi în ţară, este recomandată de către Sfântul Simeon al Tesalonicului "pentru că şi Dumnezeu s-a făcut om cu totul desăvârşit alcătuit din suflet şi din cele patru stihii, pentru că şi lumea este din patru părţi, şi Cuvântul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos".
De asemenea fiecare corn al prescurii, prin forma sa rotundă, simbolizează dumnezeirea fără început şi fără sfârşit."

J.S.Bach - Brandenburg Concerto No.5 in D BWV1050

la răsărit mă vindec

(gând de dimineaţă 1 noiembrie)


mi-e greu să mai ajung să cresc să mai ascult
cuvântul îmbrăcat în faldurile urii
şi dintre două oase de cerb tot mai aştept
să crească până-n lună pierduta via oaste
a gândurilor drepte

structura lor îmbie iubirea să se-ntoarcă
în albia durerii pentru a fi s-adaste
râul de gânduri grele de rătăciri cleioase
prin întrebări absurde răspunsuri lungi prea goale
esenţe tulburate pe câmpuri fără rod

să le transforme toate-n lumină blândă albă
şi-atunci în întuneric să reaprindă dansul
flăcării lumânării în ritmul regăsirii
al bucuriei pure prin visul mântuirii

din peştera tăcerii plasa în timp o-nnod
privesc o paranteză rece şi stingheră
în spaţiul rugii firea îmi este austeră

teamă sau frica lumii se-adună-n strop de rouă
la răsărit mă vindec iar la apus îmi plouă

cuvântul înteţeşte dorul nebun de-a fi
ceea ce El lăsat-a-ntre cer şi vii
şi-n viu când talpa calcă goală iarba amară
îi îndulceşte vârful în strigăt o omoară

mi-e greu să mai ajung să cresc să mai ascult
cuvântul îmbrăcat în faldurile urii
când zori de gând aşteaptă în pragul înălţării
cuvânt de liberare deplină ascultare
în plinul gol tăcerii să-i fie rechemare


imagine: Sabin Bălaşa - Asteroidul

Erik Berglund & Christoph Hausmann - Angel Call

cruce de pâini cruce de oameni

(gând de noapte 1 noiembrie)


cruce de pâini cruce de oameni 
cruce de câmpuri flămânde de taină
cina se deschide se închide pe scări 
trepte răsună pâini coapte în nori

vernisajul continuă cozile cresc
lifturi coboară urcă împletesc
vieţile sure vieţi colorate
câmpul hrăneşte câmpul doboară
în plin vânt cântecul prelungeşte şi el
bucuria pâinii în cruce rebel
mireanul se închină cerului curat
Tatălui Nostru cel adevărat

plin de iubire gol de timp saturat
pâine şi sare în cruce curat
se îmbracă arta se îmbracă în alb
vernisajul poveste penelul a stat

pe geana pâinii încă un punct alătură visul
turnul de grâu în spin ridicat

spicul deschide trepte roase de ape
cântecul lebedei negre s-adape

se deschide cercul sfera creşte prin rod
în plasă peştele închide un nod
nod de suflete rare acoperiş de iubiri
unică întâmplare în plin de firi

scena se închide în trepte culori
câmpul se umple mereu acum de flori

OM HARI OM by Patrick Bernard [HD-BS]

Dream of Flying by Brian Crain

bile colorate

(gând de noapte 1 noiembrie)


mâna omului cu ochii de vultur
prinde în gheare cuvântul îl foarfecă
piramida aruncă interioarele în aer lecţia nu s-a terminat
dialogurile încep şi sfârşesc cu minciunile graţioaselor istorii
falsificate ca o pungă plină cu aer în care bile colorate
se mişcă haotic zgârie pereţii
timpanele mor înainte ca scara lui Eustache să-şi refacă treptele
cu un plus de artificiu adăugat de mâna magicianului
instrumentul cade pe toba subţire
pânza cedează apele clarităţii năvălesc

sunt multe prea multe personaje în târgul de gânduri
de bile colorate prinse în pungi mici
cu capete de aţe la fel de colorate
cu rezonanţe seci pe treapta cea mai înaltă
a glasului unui cuvânt
în care încep să nu mai cred
ar putea fi cel dintâi îl aleg pe al doilea
habar nu am ce ecou are
ştiu la schimb cu moartea să le trăiesc
hai moarte să ne întrecem
tu încerci primul cuvânt eu aleg cuvântul cruce
apoi comparăm ecourile

se face linişte în timpanul aproape spart
la vale de Hanul lui Manuc un val de bile colorate
se aleargă neîntrerupt pe tarabele ad-hoc confecţionate
valize mari de lemn oameni tineri artă plastică interesantă
multe legături de bile o reţea întreagă de bile
toate năvalnic se îndreaptă spre culmea visului de seară

mă aştern pe o bancă de lemn aprind ţigara de toamnă
alături de prietena cu ochi albaştri
şi sufletul din miezul azimei tăcerii
spovedania începe
priviri adânci apusul în fâşii pastelate şi roşul
roşul acela în care mă pierd de fiecare dată
când las ochii în leagănul cerului larg deschişi

aleg un şirag negru de pe taraba fetei din Tomis
îl privesc şi îi desenez în irisul gândului conturul
amuletă a norilor dispare odată cu primul pas făcut
în afara cercului unui târg de toamnă în care
ca într-o cetate a magicienilor tinerii descriu inima lor
în mii de arcuri cu bile năvalnice
val de bile colorate sărută înserarea
mă îndrept spre casă zâmbind unui apus plin de bile colorate
prinse în trapul tăcut al armăsarului pe care
cu bucurie îl numesc vers...