dintr-un lemn

(gând de dimineaţă 24 octombrie)


alerg între piramida de gânduri şi cercul de pe asfaltul încins de trăiri
calc pământul cu orbitele goale
iris alb raze închipuite
şi o mână sprijinită de arcada timpului
sprâncenele le mişcă din când în când
semn că îmi dă atenţie
alerg între cercul colorat de pe asfalt de mâna copilului cu genele aprinse de tăceri
într-un joc al adultului care priveşte riscul cu detaşarea îmblânzitorului de tigri
atunci când focul se reaprinde dintr-un lemn
priveşti crucea mănăstirii zidurile înnegrite de patimile rugilor îndelung rostite de mireni
lumânările se zbat în nisipul umezit de apele curate ale speranţelor acumulate în durere
te reîntorci în pragul porţilor de lemn privind sculptura veche
dintr-un lemn eşti un lemn arunci în foc cântând alături de întreg bucuria
cercul de pe asfaltul încins de trăiri creşte scade în ritmul rugilor 
mereu reaprinse în biserica Dintr-un Lemn înnegrit de visurile neîmplinite

Nicu Alifantis - Mozaic

pentru un scenariu reuşit

(gând de dimineaţă 24 octombrie)


în curtea copacului cu trei trunchiuri se aude pulsul copilăriei
resucitarea e grea gândurile devin tot mai dense 
cu braţele întinse o caut printre ierburi a plecat a plecat
femeia cu ochi cenuşii a plecat să aducă apa de izvor
femeia cu ochi cenuşii ţese iarba văl pervazului dinspre răsărit şi tace

în curtea copacului cu trei trunchiuri
o copilă rostogoleşte bila copilăriei între două arcuri de pământ
nemodelat de mâinile omului
adolescenţa rămâne cu privirea spre cer
când mâna stângă a copilei îi întinde cutele frunţii pentru reîntoarcere
maturitatea lasă mâna dreaptă să atingă inima de iarbă a copilăriei
şi printre două ramuri înflorite ascultă tainele adolescenţei
zâmbeşte amar ridică balanţa gesturilor amânate
tace îngână mişcă buzele uscate de aşteptări
totul se închide statuia grădinii copacului cu trei trunchiuri
devine obiect rar în muzeul anotimpurilor trăite

pentru un scenariu reuşit se aruncă flori nedeschise de iasomie
nu înainte ca florile de liliac să cânte în cruce
bucuriile promise a fi dar într-o primăvară netrăită

când dualitatea uită să fie obositoare

(gând de seară 21 octombrie)

ce anume cântă sub faldurile tăcerii 
şi câte armonii cresc în vederea liniştii aparente
privesc macii cum îşi deschid culorile
ca pe o paletă blândă cu arome de somn în fiecare picătură de negru
putrezeşte picătura apoi alte şi alte culori deschid macii
în vederea liniştii pe o altă filă a zbuciumului pământului

privesc acel tremur al tulpinilor abia ţinând forma măruntă - bobocul -
promisiunea de viaţă de nuanţă
şi zâmbetul acela ca un arc sinusoidal cu raze multe
mă doboară şi mă ridică iar şi iar

privirea îmi creşte se măreşte câmpul

înghit praful oraşului şi privesc undeva în mine câmpul de maci
de flori sălbatice - umbre sălbatice -
adevăruri neînscrise în nici o logică a umanului a pământului
şi totuşi atât de clară este înălţarea deschiderea izbucnirea viului
ca într-un concert într-un aeroport în care se amână plecările
se readună sosirile şi oamenii reînvaţă să râdă să cânte
să aştearnă braţul pe umărul străinului clipind din ochi a bucurie

ce anume se cântă sub faldurile tăcerii
şi câte armonii se nasc
ascult privesc respir mişcarea câmpului de maci
când explodează culorile culoarea
caut florile cerului
spicele mă lasă cu o reverenţă aurie şi cresc creşte privirea mea
largă deschidere a ochilor copilului a puiului de gând
într-un spaţiu în care dualitatea uită să fie obositoare uită să ucidă visul
te reînvaţă zborul complet
râsul profund şi lunecarea blândă a lacrimii fără durere

foto1: clanul macilor

 http://youtu.be/QeuFEZjKFk0

Flashmob í Kringlunni 7. desember 2012 - Messías / Händel

îngerului i se ard aripile

(gând de dimineaţă 21 octombrie)

o rupere şi încă o rupere
sabia cuvintelor modelează dorul
sau numai gândurile aparent haotic expulzate de inimă
din creierul pulsând iubire iubire iubire
cât dor Doamne pe portativul ochiului uman 
în irisul rămas strălucind boabă de strugure de lacrimă 
de jad aprins în rugăciuni nesfârşite
cât dor Doamne cât dor într-un chiup plin de nădejde

se ard cuvintele într-un bol plin de rugi 
şi de la capătul neformat al visului la celălalt se aprind aripile îngerului
mă protejează ştiu îl doare ştiu şi-i tot spun 
să mă lase o clipă cât o unghie de gheară a tăcerii singură
să-şi dreagă glasul şoapta alinarea alinându-se
nu mă ascultă şi-atunci îmi spun...

şi doi fulgi dacă rămân pe trupul îngerului
pot visa că ruperea e o iluzie adâncită
sub talpa goală a ierbii amare
şi-atunci între mine şi hotarul durerii mai adaug un zbor 
clar conturat într-o candelă aprinsă

se răstoarnă timpul cu tălpile spre cer
îi mângâi fulgerele 
într-un concert al mişcărilor cu gesturi numărate pe abacul Domnului
fiecare bilă se alătură alteia şi alteia zgomotul alăturării lor îmi sparge timpanele
se înteţeşte apropierea până la contopire
o singură viaţă în care îngerului i se ard aripile iar eu caut şi caut alături
 sau la distanţa permisă de umbre de tine căutarea 
o caut căutându-mă căutându-te căutându-L

Violeta Stika : Mi-ai fost setea de izvoare

şapte felii

(gând de dimineaţă 21 octombrie)

încă o viaţă încă un timp 
al rostogolirii mosorului de vorbe
vorbe şi vorbe fără şir într-un calup de brânză albă
mare brânză să iei cuţitul de foc
să tai toate marginile sfărâmicioase
ale cunoaşterii aproximative
să te scufunzi în alb în uitarea fragmentelor de timp bolnave
în câte felii tai brânza aceea - mă întrebi
şi guşti şi limba ta aleargă printre fărâmele de versuri
nu ştiu încă
încep cu şapte felii echilibrez farfuria de metafore
pun punctele deasupra
fiecare alege unde le va aşterne
ori şir ori singuratice
eu folosesc un singur punct
şi-l pun pe trup de i între două acolade simple
ca o îmbrăţişare clară a anotimpurilor acestui an
începutul nu mai contează
iau ce e acum cu ochii larg deschişi

care ochi - mă întrebi
şi-ţi răspund cu încă o tăcere
mănâncă feliile şi vei şti
cele şapte

totul aproape în şoaptă

(gând de noapte 21 octombrie)

făt în colivia de aur a fericirii strângi pumnii abia formaţi
ridici în jurul tău socluri din gânduri fricilor
apoi rostogoleşti bila fisura se vede clar ochiul tău nu minte
înşiri cuvinte pe gratiile lunecoase
cineva le ia sistematic şi le aruncă pe geam
te-au corupt te hotărăşti să părăseşti colivia

strigi nu te aude nimeni aşa cum ţi-ai dori
eşti încă un glas pe portativul strigătelor banale
toate gurile din jurul tău zâmbesc
priveşti prin ochii mici deasupra capetelor plecate spre tine
te analizează atent te măsoară cântăresc
Doamne câte gânduri au namilele astea din jurul tău
preferi să închizi ochii şi să aştepţi sărutul sânului mamei
şi fluidul alb dulce sărat puţin acid atât de viu încărcat de iubire
surâzi la final după ce eliberezi prea plinul aerului din tine
adormi râzi

animăluţul ascuns în tine exprimă ceva nedesluşit

am uitat să întreb lumea asta mare
şi-a auzit cineva vreodată animăluţul interior
cum se exprimă când sugar fiind dormi liniştit în patul mic
a auzit cineva cum aleargă acea formă neştiută nici ţie printre visuri
şi formele de gând promise lumii
am auzit la băieţi mielul cum behăie scurt şi tigrul cum îşi drege glasul
mă întreb la mine cum o fi cântat maimuţa

metal pământ pământ...gânduri visele toate într-un pumn de trecut
şi totul aproape în şoaptă...

Bănuţul cel mai bine investit - Beethoven - Odă Bucuriei (Sabadell)

se deschide uşa

(gând de seară 20 octombrie)


pe masa gândurilor farfuria este plină paharul e plin
totul e plin
faţa de masă ruptă într-un colţ
se ridică mereu într-un unghi imposibil
se deschide uşa întrebărilor dau năvală
se aşterne fiecare pe un scaun
în urma lor paharul rămâne pe jumătate plin
farfuria rămâne goală

faţa de masă are alt colţ zdrenţuit
pliat într-un alt unghi imposibil de calculat
cu privirea orbită de festinul abia închis
între două umbre de fericire agonizând
între a rămâne şi a pleca în haita întrebărilor agresive

un singur scaun rămâne neocupat
se deschide uşa timid
intră un sfert de răspuns se stinge lumina se aprinde lampa

o clipă cât un fragment de gest abia născut
un fluture îşi întinde aripile obosite pe pălăria lămpii aprinse
cade la piciorul lămpii cu aripile strânse
întrebările îi văd cercurile sinusoidele arcuirile aripilor culorile
niciuna nu a văzut zborul

cântecul mării

(gând de noapte 19 octombrie)


îmi eşti îmi vei fi mereu gândul legănat de valuri
într-un poem al valului mării care a uitat să atingă ţărmul
ai trimis solie prin tălpile fine ale culorilor vântului
îmi poartă de grijă şi acum mângâindu-mi visul
când glasul armăsarului bucuriei
îmi caută cu privirea sa blândă ochii tâmplele obosite

le atinge cu obrazul prelung în care a lăsat pietrele drumului
să sculpteze vinele vieţii
- căile prin care căutarea continuă

în sămânţa gutuiului flacăra se reaprinde neîncetat
lăsând inimii uimirea de a fi bătaie neîntreruptă
a bucuriei înţelepciunii
când simte cum la pieptul ei mă adun
primind îmbrăţişarea uneori aspră
de infinite ori blândă
a recunoaşterii cunoaşterii drept punct unic pe tâmpla lui i

încă puţină culoare în trupul lui i
şi-apoi punctul va aşterne iubirea deplină
în spaţiul anume lăsat de Domnul pentru a ne fi căutare

îmi eşti şi-mi vei fi legănarea dorului în trupul firului de iarbă
când tălpile tale ating umbrele gândului alb
înainte de furtună şi când armăsarul bucuriei adună trompetele îngerilor
pe norul minge din mâna tainelor vieţii

imagine: Sabin Bălaşa - Sunetul mării

cinci vârfuri de lance

(gând de noapte 20 octombrie)

adună-mi paşii pierduţi în sala gândurilor răsturnate
lasă-le într-un unghi drept al zidurilor turnului zilelor trăite 
apoi închide-le şi arde-le 
să-mi spui dacă flacăra a rămas vie 
şi de câte ori a tremurat sub privirile tale
în vântul toamnelor adunate între nodurile plasei pescarului 
bucuros de peştele revenit la mal

cina de taină începe şi se sfârşeşte 
într-un pocal în care fluidul vieţii prinde tărie 
când bobul de strugure al cântecului mării
ridică în plină furtună jarul nestins din crucea fără sfârşit a existenţei

de partea cealaltă a gândului
bobul de grâu creşte 
ca o promisiune a pâinii din care Mâna Lui a dăruit Omului
cele cinci pâini 
- cinci vârfuri ale lăncii câmpului valorilor virgine

femeia clovn

(gând de seară 19 octombrie)


merită să încercăm să colorăm în tonuri calde pălăria clovnului
când sare întruna printre corzile de gânduri
visează fericirea albastră valurile deja îi ating timpanele
a devenit demult regele din carton colorat
din capătul viu al oraşului bucuroşilor cenuşii

e femeie clovnul aşa că îi vom adăuga încă un nas
încă două urechi încă...nimic
nu are nevoie decât de iubire şi dacă poţi clovn bărbat
scoate tu din pălăria ta adâncă un zâmbet
cât un curcubeu de valori reale

femeia clovn primeşte rezultatele împărţirilor zâmbeşte
dar fi atent clovn bărbat
uneori întoarce capul şi cartonul rămâne îndoit în muchia iubirii
e proastă femeia clovn aproape mereu cartonul e prea umed
şi cum femeia clovn simulează des râsul
ploaia hohotului de râs schimbă forma

o umbrelă o roată de bicicletă plină de iarbă de frunze ruginii
descriu drumul

transformările vin odată cu gândurile tale
haotic aruncate în sacul plin de verbe de la răspântia vieţii

femeia clovn a devenit demult o grămadă de carton lucioasă
vei spune că simulează poziţia rugăciunii

te înşeli clovn bărbat

imagine: Laurenţiu Buda, Clovn

salut din mocirlă

(gând de dimineaţă 19 octombrie)


din mocirlă te salut în fiecare dimineaţă
aştept să izbucnească rădăcinile lotusului
mai târziu mişc tălpile
foşnetul lor ar stinge bucuria înălţării cuvântului
din sămânţa abia putrezită

încă o naştere renaştere a cuvântului
din tălpile amorţite
până în vârful strălucirii candelei îmbrăţişată
de petalele albe promise a-mi fi secunde
în fragmentarea de neoprit a timpului
în care viaţa îmi arată calea spre a fi

aşa că tot din mocirla gândurilor nenăscute
te salut la răsărit de soare
pentru ca înserarea să ne regăsească răsuflarea
în plin sărut dintre apă şi luna rotunjită de noapte şi timp
până la implozia recelui într-o metaforă fierbinte

-----------------------------------------------------------------------------------------------------

Mulţumesc prietenei mele Cami Armati pentru salutul de dimineaţă însoţit de imaginea:

 "Viaţa nu are subtitrare, ori o înţelegi ori nu..." :)))

rana

(gând de noapte 18 octombrie)


să nu-mi spui că rana de la piciorul cuvântului tău 
a spart timpanele firii cu mingea pasului greşit

te cred te cred acum taci şi ascultă muzica
va cobori în măruntaiele tale apoi te va înveli în sunete
după o călătorie prelungă a melcului voinţei tale 
printre copacii cu scoarţa albă vei regăsi pitit 
la rădăcina trunchiului cel mai înalt firul de iarbă 

ştii tu care este
e cel care lasă sinusoida albă să-l învelească 
şi tot acolo tainele înfloresc în prag de primăvară

să nu-mi spui că rana de la piciorul cuvântului tău 
a spart timpanele firii cu mingea de foc a pasului apăsat

într-o greşeală am găsit o carte
filele erau zdrenţuite iar marginile
lunecau mereu pe fruntea pământului

călătoria melcului continuă - întreb 

tu taci şi răsuceşti iarba amară a timpului tău 
în jurul unui gând...

fără braţe

(gând de zi 18 octombrie)


fără braţe te privesc ochii blânzi ai fiinţei mutilate de gânduri
mângâierea este râul firii ei într-o lume a minciunilor 
răsfirate pe tabelele din parcurile părăsite
stai la marginea bordurii îi zâmbeşti privindu-i ochii şi zâmbetul 
apoi inima ei te invită la o plimbare printre florile prieteniei
te răsuceşti pe călcâie gânditor arunci resturile de vrajbă
în sacoşa cu oasele fricii
cu palma pe fruntea ei refaci primul pas al apropierii
ziua reîncepe cu fântâna arteziană a gesturilor uitate
în pământul uscat de arşiţa nerostirilor

fără braţe ochii formelor de gând alăturate privesc razele de apă
într-un perpetuu răsărit al frumuseţii posibile
renăscută în jgheabul timpului pământean