din scoica fără seamăn

în întunericul
propriului cuvânt nerostit, Doamne
mă descalţ
pentru a nu-i risipi strălucirea
dinainte de naştere

învăţ, Doamne, să-mi fiu
 şi nu mai ştiu dacă eu chiar sunt
sau numai umbra îmi este făclie

pe Tine, Doamne, încep să Te văd
printre nervurile razelor inimii
când în mine fulgerul
lasă arsura lui

ca o metaforă negândită simplu simţită
în clipele de restrişte
ale fiinţei
îngenunchiată umbră în faţa Rodului Tău

 pribeag printre lumi de suferinţe neîmpliniri
fărâme de bucurii
din scoica fără seamăn a Ta

Anne Marie Bejliu, 24 februarie 2015