unde mai este armăsarul

mă muşcă un câine
îi mulţumesc pentru trezire
nu ştiu care-i este colţul cu care a luat o fărâmă din mine
dar îl mângâi neîncetat

îţi era frig mereu tată
până vineri când totul a devenit clar pentru tine
ai tăcut. noi speram şi speram şi speram
talpa tălpile tale să calce iar podeaua
am uitat tată vârsta undeva în inima ta mereu tânără

şi totuşi ea bătea încet tot mai încet mai calm

unde mai este armăsarul blând
unde se mai adapă
unde mai smulge
iarba primăvăratică a iubirii

îl caut neîncetat prin amintiri
copilăria mi-l păstrează intact

pictorul nu mai poate aşterne totul fidel
sculptorului îi scapă dalta în piatra de hotar
dintre bucurie şi durerea adâncă
în care încerc să nu mă scald

ea se scaldă prin mine lasă mereu
câte un vers prelung nescris
şi puncte... multe puncte. trupuri rătăcesc
între istorie şi prezent
undeva aproape de staţia maşinilor din cartierul titanilor...

candela arde. soarele ridică inimile alături de imaginile cerului
în care vă întrevăd contururile acum de abur plăpând

şi dorul sapă în cântecul cenuşiu al oraşului
odată al bucuriei...sapă...

Anne Marie Bejliu, 14 februarie 2015