mă lași să întreb

simt că lupt. habar nu am cu ce lupt

oricât mă împotrivesc grăbesc totul și tot totul
mă zvârle de pereții propriei cetăți
care are zidurile de apărare ca niște site uriașe

fine sau nu știu că
mă văd toți iar eu mă ascund după mine în sine

după cinci sau șapte degete. aprind și o lumânare
în cinstea morții care nu vrea să vină

sunt încă respinsă de cer acceptată de El numai aici
în glod smiorcăind după și după și după

Doamne, lasă-mă să-mi iau crucea în spinare
să urc dealul apoi să lunec pe valea aleasă de Tine
fără pauză de respirație dă-mi un brânci direct în luntre

din fibrele copacilor se aude un tunător Nu
bine, Doamne, stau cuminte. mă lași să întreb
”până când?”

Anne Marie Bejliu, 9 februarie 2015