sâmbătă, 2 martie 2013

Gânduri în rânduri (1martie 2013)




Voi pleca.
M-am hotărât ca în infinitele cazuri în care las prea aproape de mine băncile goale ale parcului şi filele pline de gânduri să-mi umple spaţiul, să le răsfir sau să le dărui celor ce le vor.
Cerşetoare lângă chioşcul de cuvinte blânde, mă risipesc zilnic între a iubi pietrele de pe marginea aleilor şi inelele copacilor pline de sevă. E mai bine să ţin palma în sus, aproape de scoarţa aspră a copacilor, mai ales când găsesc un brad printre maşini, printre benzile duble întrerupte de orgolii, printre minciunile înşirate de-a lungul drumului pe care îl urmez, tot alegând greşit paşii de dans.
Da. Părăsesc aleea iubirilor cu ochii bulbucaţi de nimic. Aleg valsul printre furnici şi golul din covrigul de taină, pe care seminţele se lipesc una câte una, după ce au dat rod odată, de două ori sau deloc.
Voi pleca din faţa lui, a ta, a tuturor. Mă întorc în faţa filei goale. Ea nu scrie. Primeşte. Ea nu minte. Ascunde când şi când printre rânduri, printre spaţii, spusa "dor de a nu mai fi", umbră în cerdacul prelungit de braţele ramurilor nucului, nume într-un spaţiu abrupt, în care comunicarea aduce frustrare când, ca o frunză toamna, rugineşti, te usuci şi aluneci iar şi iar, sărutând rădăcinile care te-au hrănit în toate celelalte anotimpuri ale vieţii tale.
Leagănul din nucul bătrân mă aşteaptă. Are două locuri şi umbra lui leagănă visele părinţilor şi ale bunicilor înainte ca viaţa să răstoarne fracţiile de fericire.
Se conturează pe fila goală, raporturi ratate cu o zecimală uitată pe chipul brăzdat de drumuri, cu bălţi de cearcăne adâncite între forţarea absurdă de a uita maternitatea şi târârea printre lovituri nepermise.
Lovituri permise de uman, permise poate de cer, nepermise de spiritul ascuţit în conul de brad al sărbătorii renaşterii.
Viaţă şi moarte ascunde fila, când cuvintele răstălmăcite de ochi adormiţi, răstoarnă valorile saltului banalizându-i bucuria.
Respiră inima mea încă o treaptă, încă o alunecare, încă o delăsare, încă o dezbrăcare a şorţului în faţa imensităţii unei bucurii lovite de valurile uriaşe ale unei mări, pe un ţărm care refuză digul.
Mă întorc cerşetoare, lângă chioşcul cuvintelor blânde. Nu le mai aştept. Le las să umple amfora altor cuvinte sărăcite de viaţă.
Nu mai aştept ca umbra visului să-mi arunce pietre cruci pentru a reconstrui zâmbetul inimii. Aleg să zâmbesc în inimă, fără a mai lăsa porţi deschise păsărilor cu ciocurile neschimbate, păsări care uită să-şi strângă ghearele în teacă atunci când sunt lângă puii lor.
Voi pleca în jungla în care omul refuză să simtă bucuria tăcerii şi a privirii cu ochii larg deschişi a pradei, într-o prelungă meditaţie, între a fi flămând şi a lăsa vieţii cale liberă într-o alergare de felină netulburată de aburii iluziilor.
Spun de mii de ori că voi pleca. Plec în mine, târându-mi visul ca pe un zmeu de hârtie incoloră. În vârf se leagănă un covrig care uneori rămâne în poziţie orizontală, alteori îşi ridică umbra vertical. E ca un catarg frânt în mijlocul unui parc în care aleile sunt traseele pline de apă, pe care alte nave îşi plimbă contururile invitând călătorii la bord după ce au rostit cuvintele eleganţei. Scenă plină de bucurie în începuturile ei, cu un final ca un sistem de bile care-şi ciocnesc suprafeţele lucioase continuu după ce le-ai dat un impuls prea mare pentru a le mai stinge avântul. În tine, zgomotul lor dărâmă cetăţi. În celălalt totul e un joc absurd. Repetarea lui trezeşte raza timpului saturaţiei şi spui încet,
că vrei pur şi simplu, să fii lăsat în pace.

Arhaic - Rugă pentru Nichita Stănescu




alb




mă învelesc zilnic
în haina cuvintelor tale

aruncă-mă
între două dâmburi de nisip
odată cu scoica
în care aduni
limpezimea gândurilor
şi o fărâmă
din azima împărtăşaniei

taina îşi creşte seminţele
verdele schimbă timpului
hotarele

renunţ la virgule
şi punctele care îneacă tulpinile
fluidul lasă frunzele
să înmugurească
se naşte încet trandafirul alb
de care îmi spuneai
în povestea ta

aşa se cresc moluştele
care hrănesc întrebările
- mi-ai spus în şoaptă
să nu sperii spirala vâscoasă

răspunsurile vin la răsăritul soarelui
şi rămân în vârful primelor raze

aruncă-mă a doua oară
în vârfurile razelor

coaptă
învăţ mişcarea gândurilor
le ordonez ca pe păsări
în stolul care pleacă toamna

aruncă-mă a treia oară
în vârful suliţelor soarelui

atunci păsările
vor deveni pietre uşoare
vor avea lumină
din Lumina Lui
şi vor vorbi

articulez uneori cuvintele
şi încep să mă aud

spun că sunt
şi e mai simplu

spun că merg alături de El
în jug

El trage, eu mimez

în tâmple rămâne tiparul mişcării
nu ştiu ce anume doare

mă iubeşte şi lasă firea mea
să-şi stingă candelele de vânt

într-un dâmb de nisip
ridic piatră pe piatră

nu mai pot dormi atât de mult
rămân cu inima deschisă

Îl privesc cum trage la jug
mă răscoleşte umbra răului

aleg cleştele zilei
iţele răului le rup

învelită în suliţele soarelui
a treia oară
închid mişcarea într-o sferă

o stea de mare
îmi reconturează libertatea

circular mişc sfera

gândurile colorează nisipul în alb

tac
m-am liniştit

Mărţişor



Pâlpâie candela cuvintelor.
Colţul învinşilor aduce aroma roşului, într-un pahar pe jumătate plin, cu amarul pasului neterminat al cărbunelui, pe fila albă de pe masa tăcerii impuse.
Mă arunc în băile primăverii privind ultimile tresăriri ale iernii, într-un final de februarie.
Mai este o jumătate de oră şi martie îşi lansează volumul de debut, în racla iernii sufletelor adâncite în uitarea rădăcinilor de brad. Miroase a răşină. Inspir adânc aroma primenirilor.
Părintele lasă pe masa cuvintelor înţelepte cartea grea, în care fiecare suflet rătăcit îşi regăseşte drumul încolţit de fiara fricii de a fi om, în inima pământului în care i-a fost definită menirea.
Actul doi al bucuriei poate începe. Se amână aprinderea felinarelor artificiale. E plină palma lui Dumnezeu de felinare naturale. Sunt licurici care strâng în trupul lor flăcările verzilor drumuri în alegerile încă negândite ale oamenilor.
Se adună la taifas literele şi mintea mea amorţeşte. O las să asculte glasul toacei. Mănăstirea dintr-un lemn se trezeşte şi porneşte chemarea prin via tresărire a clopotului firii. Întrebări şi răspunsuri, de-a valma se rostogolesc printre brazii uitaţi de privirile mirenilor obosiţi, plictisiţi de a mai fi pioni, într-un joc de şah contrafăcut. Aleg rând pe rând filele vieţii noi, după întunericul în care şi-au scăldat sufletele flămânde întru credinţă.
Părintele e mut. Ridică ochii spre plaja de suflete oarbe şi le strânge inimile cu vârful sfinţeniei cu care Dumnezeu l-a învelit . El nu a uitat harul. L-a păstrat neatins de ochiul şarpelui-ban, de ochiul şarpelui- îndoială, de ochiul şarpelui mort între ură şi minciuna zilnică desenată vag în fundalul zilelor şi nopţilor cenuşii ale umanului.
Când se roagă Părintele, munţii îşi lasă frunţile atinse de degetele care binecuvântă aerul iar izvoarele îşi dezbracă apele, de pietrele aruncate de oameni, în graba lor de a număra, de a înfige suliţa în peştii aurii ai înţelepciunii cerului.
Nu mai plouă în peştera cuvintelor şi literele ies pe pajiştea omului. Pasc bucuria florilor şi lasă lumină din trupul lor virgin. Mai târziu, primesc primăvara ierbii răscolind degetele poeţilor cu fuga lor vie.
Se nasc poeme ale sufletelor regăsite, ale inimilor trezite întru ruga visului copil.
Pe piatra albă a gândului, două fire împletite ridică tălpile cuvântului spre pieptul ca o fereastră larg deschisă, a poetului. Îi aştern în palmă şnurul visului, apoi infinitul îşi anunţă uimirea. În ochii lui, ai poetului, bucuria redevine matcă a iubirii de cuvânt, curgere între a fi şi a scrie mesajul cerului.
Pâlpâie candela cuvintelor... 

ţin minte, ţin...


ţin minte

foşnetul spiţelor printre cuvinte şi lumina aceea...

...venită în paşi de bucurie dinspre înaltul înaltului...

şi văd...

...şi cercul trece deasupra cuvântului...

descrie rombul din mâna mireanului,

 când planul îi înghite vârfurile sensurilor mişcărilor,

într-o cruce pulsândă.

o mână de alge şi sărutul nisipului

ţin minte,

într-un timp al tăcerii, printre treceri...

seceră vie,

gândul şi trupul

primind binecuvântarea flăcării...

atâta bucurie rămâne mireanului,

când porţile cerului deschid umbrei moartea,

într-o disecţie a sensurilor,

până la răstignirea între două coloane de spini.

rozele aruncate

îşi usucă trupurile pe catafalcul speranţelor.

iluziile,

otrăvuri adormind disperarea

şi o atât de curată trecere spre infinitul plusului verde.

curajul de a muri împăcat,

iertând fiinţei mersul de şarpe,

printre alegeri...

ţin minte. ţin...

icoana


icoana din cartea deshisă-mi surâde.

o ridic între pumnii-amorţiţi

de cuvinte.

intru pe poarta cu ferestre de ceară.

păpuşile dor. tăceri în sete.

din foamea iubirii cobor.

mă lovesc de fiarele uitate pe trepte.

colţii devin fire de iarbă

şi-n frunte poartă cioburi de sete.

cu sete lovesc o treaptă uitată.

fulger îmi creşte

în pumni se ridică

lumină-ntuneric şi-o pleoapă tăiată

se închide, se frânge.

icoana-i uitată...

redeschid o fereastră spre cupa secată.

icoana devine povestea care începe,

mereu cu-acel blând...

"a fost odată..."

marți, 19 iunie 2012

monolog



 autor foto: Victoria Anghelache




















vechi ziduri, vechi străzi
se prăbuşesc în alte lumi.

frontiera vieţii rămâne.
zăgazuri se rup iar apele
invadează gropile prezentului.

arunc în noroi pietre.
se conturează chipuri de oameni.

nu mai simt frică.
simt milă
pentru secunda în care m-am prăbuşit
şi o mare plictiseală
răsfrântă pe buzele gropilor.

monologul continuă în aplauzele mâinilor
din noroiul în care pietrele dispar.

urmele pietrelor se multiplică
apoi se pierd...
redescoperă adâncimea.

ce ironie!
nu m-am murdărit.

plec. nu privesc în urmă.

vei veni şi tu aici, cu alte pietre.
şi vei pleca
fără să priveşti în urmă.

e locul în care se întâlnesc pietrele
pe care le aruncăm în noroi...
    
        

vânzătorul de iluzii



 cu ochii miraţi,
arunci priviri inutile în jur.

râzi. mâna ţi-e plină de pietre şi scoici.
le-ai adunat
în ultimul act din piesa de teatru,
jucată de tine acum un an.
îi reinventezi scenariul.
alegi rolul vânzătorului de iluzii.

schimbul de mărfuri e corect.

efectele secundare
îţi sunt indiferente.

m-ai anunţat târziu
că trecerea de pietoni, dincolo de gard,
se atinge numai cu gândul.

mi-ai arătat un semn lăsat să ne mintă
pe un stâlp îndoit
care face plecăciuni străzii.

noi trecem pe unde vrem.

poate vom înţelege
că zebra e un simplu desen.

maşinile trec.

noi aşteptăm pe trotuare,
să se reaprindă
culoarea verde a semaforului...                                                  autor foto: Victoria Anghelache


duminică, 17 iunie 2012

căutători de nuanţe

între mine şi căutătorii de  nuanţe închise,
străbat oraşul cu  blocuri făcute la comanda unor debili mintal.

mă crucesc 
de câte ori repetiţia unei arhitecturi fără supleţe împunge cerul.

sticlă-metal-beton, sticlă-metal-beton,...
zâmbete din ceară artificială care omoară pereţii albi,
afişele unor spectacole fără mesaj,
strigătele beţivilor de la terasele unde alcoolul
îşi face plinul cu ura unor inconştienţi...

stop! nu mai privesc spre clădiri.

mă strecor în parcul vechi,
încărcat de verdeaţa a sute de ani
şi mă las absorbită de culorile vieţii.
scăldată în verde,
simt durerea din oase cum sparge barierele închistării.
o mototolesc şi o las să alunece spre tălpi...

aparatul foto e deschis.
îl las să-mi înghită bucuria acelor clipe.

aş mai sta...
paşii mei nu mai au loc în spaţiu acela
să-şi contureze vieţile.

între mine şi căutătorii de nuanţe deschise,
nu există decât acei paşi care şi-au găsit loc în parc,
pentru a-şi contura vieţile...



marți, 12 iunie 2012

Veste





povestesc de multe ori
cum zgomotul mă ajunge la capătul arcului
dintre răbdare şi cuvântul pe care-l uit.
cauzele sunt banale.
o iau de la început şi inventez liniştea.

refuz să-mi astup urechile.
timpanele dor, coloana o scutur...

după un somn bun iau de la capăt viaţa.

mulţumesc trădării şi falsităţii
semi-oamenilor cunoscuţi.

prea multă prietenie falsă aduce plictiseala.

am învăţat să alerg pe spirala gândului
cu mâinile goale.

mulţi îmi încalţă tălpile cu minciuni.
spune cineva că "vine iarba".
să vină. o aştept.
până atunci, iubesc mişcarea.

(notă: "vine iarba" - după o idee a poetului Ion Gheorghe)


autor fotografie: Victoria Anghelache























poate...


pornesc fuga de la capătul catedralei de foc
a gândului,
până în marginea tăcerii.

nu departe de mine, este lanul de grâu.
e crud. e cald.
răsuflarea mea alungă păsările

sunt păpuşa zdrenţăroasă
a haosului din gânduri.
zborul fragmentat şi ploile.
au secat izvorul de visuri.

la coacerea grâului,
voi redeveni om.
poate...


autor foto: Victoria Anghelache
(imagine răsturnată)

Hotărâre delicată




am învăţat dansul pinguinilor pe marginea prăpastiei.
redesenez dacă vrei, paşii.
ritmul e liber. fiecare alege o direcţie.
în general, direcţiile se nimeresc împreună undeva, între verticala aruncării în gol şi, mai ales, pe orizontala unei vieţi cotropită de iluzii.
nu ne putem întoarce în trecut. nici în iluziile trecutului.
desenăm la două mâini, concertul pentru pianul bătrân şi vioara cu o coardă ruptă...
pe vârful catargului unui vapor fantomă, exersăm echilibrul inimii.
tu, cu o jumătate de gând, întorci vaporul spre larg.
eu, cu o jumătate de zâmbet, îţi fur tâmplele şi le oblig să execute aria întoarcerii spre ţărm.
nu...nu ţărmul cu nisip învechit. înţelegi? vreau alt ţărm, alt vis, alte urme de val.
primesc doar creasta valurilor în desen.
dincolo de timp, o piatră în formă de nor taie verticala...
la patru mâini, rupem desenul...

poemul şerpilor




joci cuvintele la ruletă?

se primesc pachete de hârtie
în care tu te ascunzi.
seară de seară
arunci hainele de pe tine şi,
în semitrezie,
laşi doar mâinile să alunece pe taste...

a căzut un pachet pe podea.
de unde vin atâţia şerpi de hârtie?
îşi încolăcesc trupurile din litere.
nu ştiu unde ai rămas.
te-ai hotărât să împarţi lumile?
un şarpe eşti tu, altul tu,
al treilea e ideea nescrisă...
întinzi mâinile şerpi... ce vrei să prinzi?
în jurul tău,
se ţese poemul şerpilor
din hârtia care-a-nvăţat să se târască...

întreb: joci cuvintele la ruletă?


autor foto: Victoria Anghelache

vineri, 27 aprilie 2012

Mike Oldfield - Women of Ireland



Embrace - Govi


vultur de lumină




luna coboară
vultur de lumină.

apusul se naşte.
incendiu-n altare...

schelete de viaţă,
-fiare inutile-
înroşite umbre,
lasă-n cer o rană.

floare-n cinci petale
îmbracă-ntuneric.
plouă. umbra-i vie.

floare-n cinci petale,
cerul luminează.
prinde trup...

aburi grei, de viaţă,
privirea mi-o fură...

spre nimic se-ndreaptă.

autor foto: Victoria Anghelache