Voi pleca.
M-am hotărât ca în infinitele cazuri în care las prea aproape de mine băncile goale ale parcului şi filele pline de gânduri să-mi umple spaţiul, să le răsfir sau să le dărui celor ce le vor.
Cerşetoare lângă chioşcul de cuvinte blânde, mă risipesc zilnic între a iubi pietrele de pe marginea aleilor şi inelele copacilor pline de sevă. E mai bine să ţin palma în sus, aproape de scoarţa aspră a copacilor, mai ales când găsesc un brad printre maşini, printre benzile duble întrerupte de orgolii, printre minciunile înşirate de-a lungul drumului pe care îl urmez, tot alegând greşit paşii de dans.
Da. Părăsesc aleea iubirilor cu ochii bulbucaţi de nimic. Aleg valsul printre furnici şi golul din covrigul de taină, pe care seminţele se lipesc una câte una, după ce au dat rod odată, de două ori sau deloc.
Voi pleca din faţa lui, a ta, a tuturor. Mă întorc în faţa filei goale. Ea nu scrie. Primeşte. Ea nu minte. Ascunde când şi când printre rânduri, printre spaţii, spusa "dor de a nu mai fi", umbră în cerdacul prelungit de braţele ramurilor nucului, nume într-un spaţiu abrupt, în care comunicarea aduce frustrare când, ca o frunză toamna, rugineşti, te usuci şi aluneci iar şi iar, sărutând rădăcinile care te-au hrănit în toate celelalte anotimpuri ale vieţii tale.
Leagănul din nucul bătrân mă aşteaptă. Are două locuri şi umbra lui leagănă visele părinţilor şi ale bunicilor înainte ca viaţa să răstoarne fracţiile de fericire.
Se conturează pe fila goală, raporturi ratate cu o zecimală uitată pe chipul brăzdat de drumuri, cu bălţi de cearcăne adâncite între forţarea absurdă de a uita maternitatea şi târârea printre lovituri nepermise.
Lovituri permise de uman, permise poate de cer, nepermise de spiritul ascuţit în conul de brad al sărbătorii renaşterii.
Viaţă şi moarte ascunde fila, când cuvintele răstălmăcite de ochi adormiţi, răstoarnă valorile saltului banalizându-i bucuria.
Respiră inima mea încă o treaptă, încă o alunecare, încă o delăsare, încă o dezbrăcare a şorţului în faţa imensităţii unei bucurii lovite de valurile uriaşe ale unei mări, pe un ţărm care refuză digul.
Mă întorc cerşetoare, lângă chioşcul cuvintelor blânde. Nu le mai aştept. Le las să umple amfora altor cuvinte sărăcite de viaţă.
Nu mai aştept ca umbra visului să-mi arunce pietre cruci pentru a reconstrui zâmbetul inimii. Aleg să zâmbesc în inimă, fără a mai lăsa porţi deschise păsărilor cu ciocurile neschimbate, păsări care uită să-şi strângă ghearele în teacă atunci când sunt lângă puii lor.
Voi pleca în jungla în care omul refuză să simtă bucuria tăcerii şi a privirii cu ochii larg deschişi a pradei, într-o prelungă meditaţie, între a fi flămând şi a lăsa vieţii cale liberă într-o alergare de felină netulburată de aburii iluziilor.
Spun de mii de ori că voi pleca. Plec în mine, târându-mi visul ca pe un zmeu de hârtie incoloră. În vârf se leagănă un covrig care uneori rămâne în poziţie orizontală, alteori îşi ridică umbra vertical. E ca un catarg frânt în mijlocul unui parc în care aleile sunt traseele pline de apă, pe care alte nave îşi plimbă contururile invitând călătorii la bord după ce au rostit cuvintele eleganţei. Scenă plină de bucurie în începuturile ei, cu un final ca un sistem de bile care-şi ciocnesc suprafeţele lucioase continuu după ce le-ai dat un impuls prea mare pentru a le mai stinge avântul. În tine, zgomotul lor dărâmă cetăţi. În celălalt totul e un joc absurd. Repetarea lui trezeşte raza timpului saturaţiei şi spui încet,
că vrei pur şi simplu, să fii lăsat în pace.
