Mărţişor

Pâlpâie candela cuvintelor.
Colţul învinşilor aduce aroma roşului, într-un pahar pe jumătate plin, cu amarul pasului neterminat al cărbunelui, pe fila albă de pe masa tăcerii impuse.
Mă arunc în băile primăverii privind ultimile tresăriri ale iernii, într-un final de februarie.
Mai este o jumătate de oră şi martie îşi lansează volumul de debut, în racla iernii sufletelor adâncite în uitarea rădăcinilor de brad. Miroase a răşină. Inspir adânc aroma primenirilor.
Părintele lasă pe masa cuvintelor înţelepte cartea grea, în care fiecare suflet rătăcit îşi regăseşte drumul încolţit de fiara fricii de a fi om, în inima pământului în care i-a fost definită menirea.
Actul doi al bucuriei poate începe. Se amână aprinderea felinarelor artificiale. E plină palma lui Dumnezeu de felinare naturale. Sunt licurici care strâng în trupul lor flăcările verzilor drumuri în alegerile încă negândite ale oamenilor.
Se adună la taifas literele şi mintea mea amorţeşte. O las să asculte glasul toacei. Mănăstirea dintr-un lemn se trezeşte şi porneşte chemarea prin via tresărire a clopotului firii. Întrebări şi răspunsuri, de-a valma se rostogolesc printre brazii uitaţi de privirile mirenilor obosiţi, plictisiţi de a mai fi pioni, într-un joc de şah contrafăcut. Aleg rând pe rând filele vieţii noi, după întunericul în care şi-au scăldat sufletele flămânde întru credinţă.
Părintele e mut. Ridică ochii spre plaja de suflete oarbe şi le strânge inimile cu vârful sfinţeniei cu care Dumnezeu l-a învelit . El nu a uitat harul. L-a păstrat neatins de ochiul şarpelui-ban, de ochiul şarpelui- îndoială, de ochiul şarpelui mort între ură şi minciuna zilnică desenată vag în fundalul zilelor şi nopţilor cenuşii ale umanului.
Când se roagă Părintele, munţii îşi lasă frunţile atinse de degetele care binecuvântă aerul iar izvoarele îşi dezbracă apele, de pietrele aruncate de oameni, în graba lor de a număra, de a înfige suliţa în peştii aurii ai înţelepciunii cerului.
Nu mai plouă în peştera cuvintelor şi literele ies pe pajiştea omului. Pasc bucuria florilor şi lasă lumină din trupul lor virgin. Mai târziu, primesc primăvara ierbii răscolind degetele poeţilor cu fuga lor vie.
Se nasc poeme ale sufletelor regăsite, ale inimilor trezite întru ruga visului copil.
Pe piatra albă a gândului, două fire împletite ridică tălpile cuvântului spre pieptul ca o fereastră larg deschisă, a poetului. Îi aştern în palmă şnurul visului, apoi infinitul îşi anunţă uimirea. În ochii lui, ai poetului, bucuria redevine matcă a iubirii de cuvânt, curgere între a fi şi a scrie mesajul cerului.
Pâlpâie candela cuvintelor...