e adevărat că în gesturile mele
poţi surprinde unicul nu.
este cât infinitul.
s-a ascuns în stropul ploaie
care alungă ninsorile.
porţi nedeschise
aşteaptă umbra
să le aprindă luminile rampei.
piesa de teatru a împlinirii,
într-o celulă din frunza castanului,
cu un singur actor surdo-mut,
poate începe.
de undeva, din alte celule,
se aruncă fulgi de zăpadă artificială.
e asigurată trecerea
de la
o mână la alta,
sau
o fereastră oarbă la alta.
de la
un timp amorţit la altul.
uite cum adoarme actorul.
clorofila prinde umbra în cleşti
şi o atârnă
de sfoara cuvintelor inventate.
prin mine umblă orbii
când adună ciuperci.
e atâta ploaie încât ninsorile
au uitat că există...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu