statui

mă simt acum
ca o căpuşă pe lespedea unui mormânt
în care am îngropat în secret
scoicile trecutului
răsturnate.

le ascult când şi când pentru a şti că sunt vie.

taina răsuflă greu între amorţire şi uitare

lasă în buzunarul bărbatului
cu gândul înfăşurat pe mâna stângă
pachetul de tutun şi floarea-origami
reinventată de mâinile mele
când aruncam cu pietre în mare.

am nimerit scoica scăpată
din mâna bărbatului
cu ochii îngustaţi de forţa soarelui
când întâlneşte apa.

desfătată de braţele lui
îşi măreşte volumul.

valurile
îi sunt braţe limpezi
înspumate.

pe nisip
rămân lespezile grele de gânduri
şi jocul bărbatului.

copilul se împarte între două statui.

un el cu inima
cât un far de versuri
o ea cu lumina
în ochii îngustaţi de forţa soarelui.

şi el poartă ochi îngustaţi.

se privesc.
aruncă palmă în palmă
trecutul-piatră de câmp
şi-apoi mai înalt
din ce în ce mai înalt
prezentul -piatră de izvor.

undeva în spatele lor
cineva a venit
cu un pumn de pietre mărunte.

ridică o cetate.
e din nisip.
îl umezeşte
apoi pietrele
una câte una
le aşterne ochi
în toate cele patru puncte cardinale
ale cetăţii.

cele două statui aşteaptă.

vor ştii vreodată să tacă
- întreabă copilul pescăruş
ciugulind glasurile lor
când rostesc prima dată un vag:
te privesc.

continuarea rămâne legănată de mare
între buzunarul îngustat de timp
şi floarea - origami
mototolită de braţul amorţit al femeii

se cântă
se roagă
sărută tăişul pietrei bărbat
şi fuge să readucă în prim plan
câmpul de maci

mă simt acum ca o moluscă
mi s-a pus un fir de nisip pe creştet
simt sarea gândului
şi otrava mercurului

mă fascinează rostogolirile

timpul aici este bila de mercur
oricât alergi după el devine infinit viu

ascund până mâine scoicile

să întinzi palma
şi să-i deschizi drumurile

sunt pentru tine

atunci ne vom ruga palmă în palmă
fără să mai aruncăm pietre în mare