Ain't Got No, I Got Life - Nina Simone

fragmente rătăcite

cum ar fi să dansezi step
pe apa sâmbetei
să prelungeşti izvorul cuvintelor
spre alba noapte a tuturor dorurilor
apoi sătul de aşteptări
cu valiza în pragul depresiei
să ridici indecent
coviltirul unei căruţe
plină cu volumele de poezii nescrise
ale noului timp
ale noii bucurii
ale noii fiinţe care eşti

mişcarea spre sus a braţului
naşte umbre

lăsarea spre jos a palmei
lasă măsura bucuriei
să-şi umple ulciorul cu apă vie

privirea ţintă
spre ramura măslinului înflorit
sau a teiului gândurilor rostite în rugi
în unic Nume
imprimă dansului tău pe apa sâmbetei
o duminică liniştită
în care trezirea se face odată
cu prima bătaie în trup de toacă

odată trezit
poţi bate de trei ori clopotul
pentru a simţi cum fragmentele rătăcite
se întorc

nu aceleaşi

undeva cândva
ai lăsat jumătate de floare
în pumnii strânşi în durere ai copiilor
cu ochii din ghindele cerului

imagine: Jean Moral. Alteritate

 

Marc Enfroy - Safe And Secure ''UNCODITIONAL'' 2011

praf-(f)umat

picioarele ard
sub tălpi infinite şiruri de viermi
speră cuvintelor alinarea
gânduri fără limite
fără cuprinsul adâncit în repetabile uitări
şi o latură ruptă a dulapului
înfiptă zdravăn
în peretele exterior al camerei
scârţie înduioşător

nu mă lasă să-l îndrept

nu dulapul

el
- o umbră a unui vis

dansează tango cu gurile străine
vals cu nimicul din interiorul camerei
step pe podeaua întâmplărilor
nu face nimic ca să atingă treapta următoare

doare calm doare rece
doare tăcut

strig uneori sămânţei de chimen
să-mi potolească forfotul din stomac
beau ceaiul calm
zece minute pun capacul pe vasul micuţ
apoi plec

bucătăria s-a parfumat
(am scris iniţial praf-umat.
era mai corect cred)

totul îşi reia
plictisitoarea mişcare
de du-te vino

şi eu

el dansează step
pe podeaua întâmplărilor

în fapt pot spune că
a rezolvat lupta cu nimicul

acum sunt fraţi de cruce
monologhează alături
dansează alături
step
pe podeaua încercărilor
el rosteşte...întâmplări...

 

 

MICHEL PEPE LE LAGON D´EMERAUDE

ce nu sameni (tot culegi)

unde când şi prin ce iesle
regăsit-au sfinte glasuri
animalele plecară
trupul greu înspre pământ
numai oamenii cu pietre
şi cuvinte de ocară
împlinit-au datul sorţii
în trădare prin urâtul
veşnic rege
reales

regele-i pe viaţă mândru
şi aruncă-n glod şi soarta-i
şi ce vine şi ce trece
lasă timpului în preţ

mai adună câte-o lege
mai împarte ortul firii

rege rege
tot urâtul
ne rămâne de cules

spune înţeleptu-n barbă
tu ce semeni
aia-alegi

dar când sameni frumuseţe
şi în ochi priveşti urâtul

cum e Doamne

numai gândul
oaspete nu prea dorit
venit dintr-un nevăzut
anume
poartă mâna la cules

poate fi o încercare
şi chiar este
n-ai de-ales

treci prin vieţi
cu fruntea-n soare

ce nu sameni
tot culegi...

Contradanza ( Vanessa Mae )

câte cruci

taina zicerii curate
mă îmbracă
mă despoaie

fug prin lume
mi se-arată
visul strâmb
în porţi de gând

vântul
nu mai bate blând

trupul se chirceşte-n
gloduri
de cuvinte aruncate
învelite-n straie noi

vechi sunt toate-n
harta vieţii
noul
e lăsat să moară
pe o prispă
părăsită
dintr-un sat
al nimănui

latră câinii
latră oameni
nu mai ştiu
ce-i vorba blândă

se aruncă pietre-n
păsări
zborul e tăiat
în foi
de-ntuneric
de lumină
artificial lucrată

împletite-s
bancuri proaste

jocuri îmbrăcate-n
ură
sparg prin mine
lungi tuneluri

fiinţe sufocă
orbi

orbi se nasc
şi mor în spaime
toţi aceia care strigă
libertatea-n
false aripi

Doamne
ce mai e cu noi

cine suntem
unde mergem
câte cruci purtăm
deodată

pe-unde mai umblă
curată
credinţa
rază de soare

suntem oameni
suntem fiare
cine suntem oare noi

lespede de gânduri
repezi
luntrea poartă
peste râuri
întrebări răspunsuri
sapă
câmp de cruci
se-ntinde-n zare

Doamne
unde umblă ea
credinţa
cine şi-unde suntem
oare

între două frâie

 

 

 

 

 

 

 

aleargă aleargă timp netrăit
lasă omului timp să înveţe târârea
apoi trapul înţelepciunii mângâierea Domnului într-un trup zvelt
arcuiri de mişcare
într-un poem al alergării

liberă eşti minune
cu toate zăbalele şi frâiele
şi ura omului
când eleganţa ta
desăvârşeşte geometriile alergării
când sub copite
potcoavele
în scântei îşi bucură umbrele

aleargă minune a încercărilor
când ţarcul gol
devine pedeapsa omului
şi lacrimile crocodilului cu trup de cruce
aruncă în scântei
apa murdarelor sale trăiri

aleargă minune a câmpurilor
şi pajiştilor bucuriei de a fi

între două frâie
se ridică în cuvânt coama ta
înveleşte dorurile toate
le aruncă sferă de timp
într-un infinit mort
nu renaşte
se naşte din potcoavele tale
altul
rotunjind plajele sufletelor retrezite...

http://www.youtube.com/watch?v=0ODfEkuLhgI

 

 

fărâme de cruce

amintiri şi cuvinte nerostite de buzele încleştate în dureri răsfiră timpul trăit pe plaja trăirilor.
acum mi-e frig atunci mi-era cald...
şi iar frigul neastâmpărat înconjură piramida valorilor adormite sub copacul lângă care, o cruce de piatră îşi aşteaptă sărutul timpului.
privesc înainte şi înapoi ca dintr-un leagăn al devenirii iar durerea-şi cântă versurile abia încropite într-un pumn de nisip.
mi-a fost uşor să povestesc trecutul prezent.
prezentul trecut, încă muşcă adânc anotimpurile plajelor pe care şi acum le caut, cu privirea dublată de chipurile băieţilor cu ochii din piatra iubirii.
luna mă lasă să le numesc aşa ochii surâzători... ochii laser în care îmi oglindesc bucuria.
atunci, numai atunci, o retrăiesc deplin.
cine mai fură bucurie deplină dintr-un laţ de timp în care, căldura, frumuseţea, durerea se împleteau armonios, lăsând sufletul întreg?
şi...da...atunci trăiam într-o pâine, într-o azimă fierbinte în care firimiturile erau întregi, muşcăturile călcau pietrele, amintind sunetul paşilor Domnului pe Calea Crucii.
până şi crucea-mi era întreagă...
merg pe aleea cu tei şi găsesc fărâme din cruce. nu le număr. am refuzat demult număratul.

mi-a fost uşor să povestesc trecutul prezent, într-un prezent trecut acut, printre oasele albite în aşteptarea reîntregirii crucii. până şi cuiele s-au plictisit să aştepte lemnul greu al copacilor tăiaţi de vii, pentru un moft al umanoizilor plini de dorinţi murdare.

unde şi cum s-a pierdut prin vânt creanga de aur a iubirii de viu, de verde...
unde Doamne?

în faţa casei, un copil a ridicat o piramidă mică, din pământ de flori. o privesc şi scriu. gândurile ţes trecutului prezent încălţări iar prezentului trecut o căciulă de iarbă.
crucile nu mai tremură.
copacul lângă care crucea din piatră surâde răsăritului,
apără candela inimii să nu-şi stingă ruga arzândă...

autor foto: Victoria Anghelache

 

d-c ee

de ce mă întrebi frate blând
de ce ne-am născut cum ne-am născut
când nu ştiu de ce la naşterea lor
a copiilor cu ochii din cărbune de timp
nu le-am auzit glasul
m-au adormit frate
m-au adormit
aş fi vrut să le-aud ţipătul viu
să-mi strige nemulţumirea în faţă
să aud palma de primire
să văd capul în jos al prea născutului nou
cu nume din 1 şi şi cel care începe cu capătul timpului
şi se termină în finele lui P-I
de ce frate tu ai lăsat cordonul vieţii
să-ţi albăstrească respiraţia 7 minute
ai refuzat timpului pământean oxigenul
şi uite de ce
mă întrebi mereu când loveşti pământul cu trupul tău
de ce soră a gândului din pântecul mamei
de ce

de ce tu
de ce eu
de noi
de ce ei
fraţii cu trupuri din fuiorul aurului vechi
de ce Doamne
de ce

şi întreb
rănesc timpul între coarnele lui de ce

geometriile îşi calmează unghiurile obtuze
se face linişte între de şi ce

mai bine dorm
e...e...

http://www.trilulilu.ro/muzica-traditionala/anugama-karunesh-rhythm-of-life-the-world-of-osho

 

ascult

spune-mi o singură dată
unde vei fi
când rădăcinile timpului
se vor răsfira
sub tălpile gândului dintâi
unic gând înroşit în spaima firii
albit sub pasul murgului
iubit într-o capsulă
în care sămânţa teiului
conturează timid icoana cerului
când între mine şi tine
ruga creşte spre a fi mereu
în afara cercului strâmt
al rostirilor grele

spune-mi o singură dată
unde-mi vei fi
când ştiu
că ai pătruns profund
în coaja ovalului în care
crucea îmi vindecă singurătatea
de furiile timpului prea trăit
şi uit să târăsc spirala cochiliei
prin iarba amară

spune-mi o singură
dată ce îmi eşti
şi atunci voi şti cât pot prinde
în covorul de scoici
din urma pasului tău
împletit cu bucuria Pasului Lui
pe drumul spre dig
când furtunile părăsesc valul
între cruce şi unghiul viu
al cuvântului

 

învăţ să mă bucur

cum ar fi să
uit între două felii de caşcaval
iubirea
apoi să plec la drum
uitând să las două rânduri în pragul tăcerilor tale
infinite tăceri
şi urma călcâielor pe pragul uşii inexistente
acum mă întorc
nu te speria
nu las urme nici pe masa din lemn de nuc
nici pe frunzele de pe aleea pe care un câine latră continuu
într-o salvă de poeme nescrise

mă întorc să uit
apoi plec
las o cheie pe pământul reavăn
sub caisul cu crengile golite de floare
te las să aştepţi rodul
culesul
toamnele ploilor
şi verdele iernilor
agăţat într-un cui
se vede dincolo de fereastra micuţă
pasul tău plecând spre aceeaşi piatră
pe care nisipul plajei îşi sărută umbra
cu încă un vers
dialogurile cântă şi încântă singurătatea
o văd luându-ţi braţul
eleganţă a mişcării între două limite
ale unui infinit reinventat până la saturaţie
măsurat cu găurile agrafelor de hârtie

ştii...
şi acolo e o spirală
prelungă
unele cuvinte se ascund sub ea
nu le mai citesc
hârtia se rupe când scot agrafa
se rupe ceva
fragmentul se pierde pe podeaua
pe care astăzi
fratele meu a căzut într-un cerc al infinitului reinventat
tocmai pentru a nu se termina nicicând
frumuseţea durerii

mi-e foame
uit între două felii de caşcaval durerea
şi muşc iubirea de ambele capete
învăţ să mă bucur

latră câine frumos
latră

 

 

copilul durerii (fratelui meu)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

te simt copil al durerii cum freamăţi sub palma mea
fruntea îţi este transpirată
mai devreme corpul tău a amorţit
ai căzut pe podeaua camerei
ochii tăi caută un sprijin
mâinile mamei sunt obosite
plâng ochii blânzi
adună amintirile
jocul tău
ochii tăi senini
acum tulburaţi de valurile vremii

te-au ridicat mama şi tata
te-au aşternut pe patul larg
cauţi în jur
numai tu ştii ce cauţi

pun iar şi iar mâna pe fruntea ta de poet
al cuvintelor neterminate
totul se termină într-un pumn de mângâieri
într-un pumn de viaţă strâns uneori prea mult şi prea des

prea dureros copil al seninului
umpli gândurile cu tăcerile tale
flux reflux de iubire mă înconjură mereu
când ochii tăi îşi liniştesc mişcarea
întâlnind la colţul buzelor un zâmbet
amestec de spaimă neştiută
şi bucurie curată
de copil

al durerii...

 

leşios

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 lume prefabricată
gânduri prefabricate
fabrica de cuvinte creşte
întinde plase
păianjenii devin maeştri
de ceremonii

unicate

înşirate
de-a lungul unui ţărm crispat
între stânci
şi apa gesturilor leşioase

din ea evadezi cu lanţuri
în inima scheletului frânt
devii formă geometrică

într-o teoremă
mult prea complicată
pentru a mai putea iubi
simplitatea

se umblă pe vârfuri de fire
tăcerea este anomalia
şi normalitatea
prefabricatelor
materialele prăbuşesc
în cuvinte sunetele

la final de unicat
în grămada
cu cenuşa zborurilor amânate
se aprind candele mici roşii
apoi se uită totul

pe ţărmul crispat
între stânci
şi apa gesturilor leşioase
sarea şi peştele stea
aşteaptă o palmă de gând
să fie-aşternuţi
cu minte
într-un poem

 

 

 

 

 

 

 

 

între două punţi

 

 e o stare ciudată

să stai între  

două punţi de gânduri

să scuturi de urechi prieteniile

apoi să priveşti oglinda apei

atent rece 

cu ochii pe jumătate închişi

sufletul îl laşi să lunece
ca un leş pe suprafaţa apei
când răsăritul întinde leneş
un ochi de vultur
până în străfundul buzunarelor
timpului tău

regăseşti atunci
cocoloaşele de pământ
frământate de Dumnezeu între idei
din care tu
mărunta făptură iubind
starea de fetus
ai început a crede luminii
existenţa

scapi un strigăt
printre buzele neobişnuite
cu sunetele

aproape glas
te ridici
şi laşi
pe suprafaţa lucioasă
a răsăritului
primul şi ultimul cuvânt învăţat
într-o zi
din săptămâna valorilor
renăscute

redevine stare normală
statica fiinţei
între două punţi de gânduri

când recunoşti bucuria de a iubi
dincolo de toate frontierele
pe hotarul dintre tine
şi iubirea Domnului
un fir de iarbă
tremură
ridicând pământul
cu vârful fragedei înălţări

 

 

 

 

 

 

 

vâscos

adun recompun împart
între ţărm
şi pădurea în care tigrul
pătrunde
după aventura furtunilor minţii
fără a mai întoarce privirea
prietenoasă de fiară
fragmente de timp

vâscoasă enumerare
pe portativul emoţiilor
multe fire sunt rupte
întrerupte
pendulează cuvintele
între două capete de şerpi
în căutarea cozilor

Doamne câte rugăciuni
am lăsat pe nisip
s-au umezit
valurile nu iartă

rugăciunile rămân
odată se va ridica o cetate a lor
în care cerul va fi acoperişul
un arc al neîmplinirilor
risipite în palmele Lui


adun recompun împart
atmosfera vâscoasă sparge ţărmul
la capătul lui
se ridică fantomaticul Pi
şi o cruce agaţă păsările de aripi
vârfuri de zbor de vise

se pierd imaginile
în pumni de scoici
şi eu
şi tu
le adunăm
apoi agale
fiecare pe coaja lui de nucă
recităm
poemele secundelor vâscoase

cu ochii ţintă la trei de trei
ridicaţi într-o noapte
într-un sunet

artist: Salvador Dali