duminică, 2 iunie 2013

Repetentă la Bucurie




A nechezat prea tare calul sau am strănutat pe neaşteptate când mă plimbam prin camerele piramidei. Un virus a trântit de pereţi multe pietre şi-atunci am vrut să merg în altă cameră. Nu mai era lumină. Am ieşit dezamăgită cu încrederea că El ştie mereu ce va urma. Hmm...s-au redeschis toate. Am reluat galopul. Acum intru parcă temătoare şi las un semn pe fiecare piatră, în fiecare unghi. Se aude bucuria calului. A mea încă tremură înainte de a zbucni. Azi noapte am visat o biserică micuţă de lemn. Icoanele aveau pictura foarte vie, nealterată de privirile mirenilor. Mi-a fost cumva cu grijă să mă apropii să nu le sfarm cu durerea mea armonia. Am aprins o lumânare pentru sufletele îngerilor mei. Dansa flacăra. Am stat. Am privit-o îndelung. A răspuns tăcerii vorbăreţe. Au fugit răspunsurile prin toţi porii pielii. Nu le mai ştiu rosti dar ştiu că sunt acolo, undeva, în străfunduri. Vor apare într-un sunet, într-o picătură de culoare, într-un hohot de râs sau de plâns sau pe frunza teiului din faţa ferestrei. Felinarul, dimineaţă, clipea apoi s-a stins ruşinat de răsărit. Ştiu că şi el a ascuns printre cioburi un fragment de răspuns. Îl privesc năucită de umbra lui. Tace. M-am hotărât. Mâine merg la crucea dublă, aprind candelele şi lumânările, împrospătez florile şi las umbra norului copil să-mi învelească trupul în iubire. Sper doar să nu mă repet. Mereu ameţesc şi-mi pierd privirea vie când sunt acolo. Trece. Trec toate. Ştiu de la El. Mi-a suflat în lumină literele apoi le-am aşternut. Asta s-a conturat pe filă. Greşeală sau nu...toate trec... Păstrez în colţul ochiului lacrima stea cu cinci colţuri. Îmi zâmbeşte din centru Maica şi-mi spune că îngerii râd. Acolo e bucurie. Învăţ şi eu să o trăiesc. Mai încet. Sper să nu rămân repetentă în geometria sublimă a bucuriei.

Revin...

Demult se închisese cerul viselor mele. M-am învăţat să visez mai mult cu ochii deschişi. Azi noapte însă poarta s-a lăsat redeschisă fără zgomote, fără cuvinte, fără cereri probabil nepermise de El. Pentru că ieri a fost ziua copilului am fost cu gândul la doi îngeri. numele lor, destinele lor au absorbit culorile infinitului, ale sfinţeniei. Au plecat pe rând, tăcuţi. Ceva mai târziu, cu patru ore înainte să se-mplinească anul 2007, au revenit aripă în aripă, râzând, alergând spre mama lor. Unul vorbea liber, celălalt rotea ochii mari cenuşii şi dacă toată viaţa lui căuta lumina, atunci, în fracţiunea de vis, a lăsat toată lumina lui să mă învelească. El a fost tăcut şi tăcut a rămas. Cel cu ochii mari şi aproape negri a iubit vorba veselă. Zâmbetul lui, sunetul de clopoţel al râsului lui umplea mereu casa de lumină şi bucurie.

Azi noapte am visat că aprindeam lumânare pentru sufletele lor calde la o biserică micuţă din lemn. Eram singură. Altarul luminat. Liniştea îmi învelea durerea şi bucuria. De asta te-am rugat azi dimineaţă să aprinzi o lumânare pentru ei. Mi-ai cerut numele lor. Ştiu că uneori uităm numele. Nu uităm gestul aprinderii flăcării şi nu uităm să umplem flacăra cu iubire, cu prietenie, cu blândeţe. Păsări mari poartă gândurile pe aripi printre toate cele ce ne frământă, ne preocupă, ne tulbură înspre tristeţe sau bucurie. Ştiu că vei aprinde la Marginea infinitului flacăra iar ruga ta va umple cu bucurie inima mamei iar lacrima cerului va deveni roua dimineţilor în fiecare pumn de cuvinte adunate dintre noi de Mâna Lui. Sufletul meu trimite bucurie sufletului tău acum şi în fiecare clipă în care flacăra lumânării dansează reinventând geometriile aerului într-o rugăciune plină de forţă.

Îngerii râd şi acum de câte ori flacăra lumânării pâlpâie. Şi iar şi iar îmi aduc aminte de păpuşa de ceară care-şi mărea trupul pe zăpada căzută proaspăt pe locul în care două cruci îşi sărută tâmplele precum cei doi îngeri care alergau la un fine de 2007 pe o cărare plină de trandafiri spre mama lor, bucurându-i lacrima...














































vineri, 31 mai 2013

dialog


o ramură
râde din plin de copac
o alta priveşte
din gol de pământ

dialogul începe-ntr-o
rază de soare
se termină brusc
într-un pas de mirean
şi-o mână rupând
din pământul cu glas
ramura vie

scorbură creşte
în copacul din care
ramura mută
iar şi iar glăsuieşte

verdele ţipă
în ziua dintâi

cea finală
se umple
de râs şi noroi

trapul calului plânge

înalţă privirea

ramura frântă
ridică omenirea

la pas calul trage
carul de vorbe

goale-n rostire
pline-n citire

fraza se umple
de lacrimi nevoi

Doamne cât mai suntem
proşti nătângi şi goi?

imagine: Artist : Graham Gercken
Landscapes, ArtWorks selected by Musica Pittura e Dintorni

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=634718896557235&set=a.634623613233430.1073741833.200102826685513&type=1&theater























nimeni nicăieri



lasă-mi Doamne
cuvintele să râdă

le laşi Doamne
ştiu
eu las gândul să plângă

între ţărm şi munte
verdele în ecou răsună
inima stinge candela zilei
noaptea visul
în păr se destinde
în pumni zăvoaiele
umplu
versul de sunet
flori de uitare
pe pajiştea simplă
în rod se-nfiripă
numai sunt -sunt
între armă şi pace
melcul din ploaie trezit
cochilia-şi desface
spirala suie
nu mai coboară
cineva vocea-şi ascute
coboară
în poezie nu mai scriu
mâna-mi creşte spre cer
arunc rămăşiţe
din falsul stingher
pliez foaia strâmbă
îndoi capătul
foi...
început re-nceput
lacrimă-n ploi
uit cifra
doi moare
trei cearcănul stinge
nouă se-aprinde
în şapte orbi
noi
........................

pustiul plinătate
rod viu seacă minte
nimeni în ieri
nicăieri în mine



cioara şi sârma ghimpată




număr clipele
cocoţată pe gardul
cuvintelor sărace

ascuţite chemări
îndeamnă gândul
să rupă zborul
între a pleca
 şi statica infinitelor cruci
înşirate lanţ semantic
într-o rugăciune
 a austerităţii

pâine cu apă
şi firimitura de verde

e destul
pentru trupul sătul
de gesturi
teorie şi practică
adâncite într-o mlaştină

nimicul
îşi aşterne tacticos
 tabla de şah
şi numără pionii

un cal
aleargă deasupra pieselor

trapul se rupe

ascultare
şi zgomot nesfârşit

inutilitate
într-un artificiu de calcul
depăşit

număr clipele
le aştern pe rafturile minţii
închid dulapul
şi uit
pas cu pas
îndrept spinarea
 încovoiată în dureri
 închipuite

fruntea-mi atinge
un nou început

număr nimicul
din glastra în care
petalele florilor
descriu infinitul
pe o cruce fără cap

pe masă
lângă vasul cu flori
un covrig
aşteaptă răsturnarea

totul e permis
vertical îl sprijin
de argila modelată

alături
ochii Părintelui
aproape fulgeră
tac
ascult
reîntregirea crucii

mă rog























trap










 
















pocnetul crengilor
în flăcări se scurge
unde mintea
n-ajunge
unde trupul
n-ajunge

focul se-nalţă
pocnet de palme
mintea adoarme

pasul tresaltă
sufletul aşteaptă
aleargă tigrul
pluteşte gândul
visul se-ndreaptă
spre noua poartă
inima-n treaptă
pulsul trezire
ruga-n privire
rostirea-i şoptire
pârâul prin pietre
învaţă să ierte
lecţii de curgere
trupul în fulgere
aleargă aleargă
blocaj într-un lemn
copacul e greu
trunchiul e frânt
din el
ramură nouă
frunza-nţeleaptă
deschidere-aşteaptă
mireanul întreabă
răspunsu-i tot treaptă

totul se-ndreaptă

pocnetul crengilor
în flăcări se scurge
unde mintea
n-ajunge
unde trupul
n-ajunge

focul se-nalţă
pocnet de palme
mintea adoarme

pasul tresaltă
sufletul aşteaptă
aleargă tigrul
pluteşte gândul
visul se-ndreaptă
spre noua poartă
inima-n treaptă
pulsul trezire
ruga-n privire
rostirea-i şoptire
pârâul prin pietre
învaţă să ierte
lecţii de curgere
trupul în fulgere
aleargă aleargă
blocaj într-un lemn
copacul e greu
trunchiul e frânt
din el
ramură nouă
frunza-nţeleaptă
deschidere-aşteaptă
mireanul întreabă
răspunsu-i tot treaptă

totul se-ndreaptă 

























vid plin în gol


  









până la urmă
cerul revarsă bucurie
în fiecare gest

în sacul plin de fire
argint se împleteşte
cu aur vechi safirul
cristale mărginite-n
nemărginirea firii

las fiecărui gând
punctul de început

capătul
infinitul
l-atinge şi se-ntoarce

e bumerang de astre
lăsat să fugă-n timp

din imposibil toarce
motanul versul strâmb
apoi îndreaptă gheara
spre inimile surde

le strică somnul verii
în mai iar se întoarce

în ghem de idei fine
ţese velinţă albă

la gâtul întâmplării
se-anină câte-o salbă

şi iar pietrele arse
în mâna firii prind
glasul primăverii

se-ntorc mereu în t-imp

pe ţărm
pasul se-ndreaptă
în depărtări priveşte
pasărea armoniei
cu cioc întors spre cruce

un val
în unghi străluce
adună scoici şi pietre

omul e orb
ascultă
pacea în pi-ruete

i-un dans de visuri pline
de psalmi neinventaţi
sau nerostiţi prin lume
luminii feţi redaţi

Tu Doamne-mi
laşi în mintea
plină de întrebări
răspuns iubirii sfinte

vid plin
în gol

Numele Tău                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     
artist: Vladimir Kush                                                                                                                                              



joi, 30 mai 2013

gând de seară 30 mai 2013


se lasă timpul deasupra uimirii de a fi
între două suspendări deasupra pământului
pe podeţul dintre adevăr şi imaginaţie
simplă unealtă
de prins în palme
şi-apoi de aruncat în magazia nonvalorilor

cât unde şi de ce atâta superficialitate
în a privi interioarele odăilor sufletului
celor ce încearcă a ne fi prieteni
sau a ne fi
acele invizibile mâini pe umăr
în fiecare secundă
palme fierbinţi
vizibile sau invizibile
săltându-ne firea la răscruci
sau susţinându-ne ceafa răcoros
când tensiunile menţin prelung timp
şedinţa răzvrătirilor inutile
în faţa sorţii
a degustării otrăvurilor autentic omeneşti
inventate şi reinventate cu migala urii
şi a fricii de a fi
ceea ce am fost daţi a fi pământului
de Iubirea Lui

cât ne mai oblojim minţile
sufletele inimile cu minciuni

cât Doamne
 

a-cu-te


"triunghiul lui A"




 izvorul gândurilor:

  "Poetul cu insemnarile biciclistilor/ lunetistilor si-a disperarilor de sine/ duse-n pragul lui atunci cand/ ultimul gand ratacea-ntr-un nod/ definitiv/ nimicul s-a strecurat/ suparat pe lume/ insingurat/ gemenii-si aduna firea/ pun temei in manastirea/ cu iubirea/ "unde când prin ce uimire/se ridică o grădină/ boreal de ancora/ intamplare de atunci/ sta acum iar marturie/ ca un vis pe dig de ieri/ o trompeta-si cheama lumea/ in lumina din genunea/ dar în dar prin dar se prinde-n/ cuib de barză-n calendar/când abia un fir de verde/ prinde-a-nfiripa un car/ dintr-un A si-un punct de zar" / aici/ ti-as aduce aminte/ triunghiul lui A/ in care-ti daruiesc o mare/ stergandu-ti indoielile/ si singura intrebare/ incolteste-un raspuns/ cu vederea-n fereastra deschisa spre plaja cu suflet/ exact ca acum"  - ymp

 *

cu lumină în privire
şi o candelă aprinsă
 privim flacăra iubirii
din trecut prezent acum
 din prezent trecut acum
şi lăsăm pe-un fir de aţă
bucuria retrăirii
şi-a trăirii deopotrivă
 într-un galben auriu

 cer de vis de gând de stele
 împresoară infinitul
vechi şi nou deopotrivă
până când
pe pânze-ntinse
bucurie  regăsim
tu aed
al lumii vii
pictor gând
deschis luminii

bucurie să îţi fie
fiecare tuşă blândă
aşternută în tablou
 până când în ochi
 un înger
 din petalele de iris
îşi va prinde un surâs

 într-un iris se mai zbate
 lacrima în vis de iesle
celălalt culoarea cântă

la final
tu te-ai decis

 îmi vei spune fericirea
 în lumina unui chip
neuitat
 iubit de suflet
 şi de tot ce te-a descris
 te descrie
 conturează
 ici în lumea asta mare
 şi-ntr-un univers deschis
























 **

 sar acum
 triunghi aşteaptă
 într-un A prea indecis
de a lumina răspunsul

 frică de o rană nouă
 de o prăbuşire-n haos
 de un gol din infinit
 chiar de infinitul oblu
 de un vis numit prost-scris

 din ce spune versul sigur
 aşternut de mâna ta
 măru-i un întreg
 - integru –
 ancoră-n cerc circumscris

în el
triunghiul primeşte
rostogol în spaţiul scris
 pe o poartă a-ncercării
 un răspuns

nu e iad
 nici paradis

 este viaţă în durere
 este viaţă luminată

 A-ul în triunghi îşi lasă
 înspre vârf
gândul să zburde

 când ajunge-n
punctul Vieţii
 lasă vremii în răscruce
 gândul unic
ruga simplă:
 Doamne
 Numele Tău

 Cruce





















***
dar în dar 
din dar aleargă

floarea inimii deschide
înc-un infinit petale

 îndoiala-i la răscruce

când se stinge
întuneric nu se-aşterne
dimpotrivă
flacăra îşi re-nnoieşte
bucuria-ntru lumină


miercuri, 29 mai 2013

ţie



îţi scriu ţie
prietena mea cu inima de aur
şi sufletul de platină
între două ţărmuri albe
adăpostesc inima ta
iar sufletul
îl învelesc în aurul vechi
nu spun rugăciuni lungi
nu rostesc plajele de cuvinte
prelung încătuşate în lacrimi
surâd unicului nume
care umple ochii de lumină
sufletul de căldură şi forţă
şi spiritul de iubire
Doamne!

(lui Carmen P.)


marți, 28 mai 2013

a-cu-te


mă întreb cât mai pot fi om
dacă între mine şi cer
lângă un copac fără frunze
rostirile se aruncă repezi
precum pârâul de munte
între două imagini multe imagini
în care nu mă mai regăsesc

îmi răspund fragmentat
să merg mai departe cu toate piesele
poate le mai răstorn puţin printre oameni

îmi răspund fragmentat
pe cotorul unei cărţi pe care două nume
- frumoase ce-i drept -...
vibraţia lor mă înnebuneşte
văd simt şi le presimt acutele
un si-bemol1
un do2 al Tenorului universal
caut sau mai bine
las să curgă molcomele peregrinări
ale sunetelor joase 
printre ierburi amare sau dulci
ating pietrele 
şi nisipul din adâncurile pârâului
cu pasul tăiat
de la glezna cu ligamentele răsucite
în coborârea scării
uneori de la părinţi până acasă
scările te fură
îţi fură paşii
când aştepţi ajutor
ajungi să te târăşti ca un şarpe
prin visurile unui copil buimac

al treilea nume îmi este indiferent
al patrulea nu se vede
stă în coroana inimii şi mă ascultă mereu
uneori aruncă daruri în scântei formulate

aerul le primeşte
uită să mi le adauge
în buzunarele zdrenţuite
ale gândirii aproape
cea departe
le surprinde şi fericită le tace

nu mai întreb
nu mai răspund
tăcerea e sfântă
tăcerea înghite furtunile
ascult şi le ascult
pe cele două neliniştite-liniştite
care tulbură copacul fără frunze
înainte de înmugurire

se lasă cu un răsărit şi apus
cu mâinile strânse în mijlocul soarelui
între tăcere şi sunetele înalte ale eliberării
 

luni, 27 mai 2013

cu sângele ce faci



un veac de singurătate
stare amorfă
piatră pe piatră ridici în cartea sufletului
 
apoi rând pe rând 
transformi pietrele în fire de nisip
vrei o plajă o scoică a ta în care să aşterni curat tot ce-ţi lipseşte
cu gândul unic să te înveleşti
să aştepţi trecerea furtunilor

aerul încropeşte forme geometrice complicate
tu simplu îi răspunzi cu o demonstraţie calm greşită
linii drepte nu există
curbe arcuiri de trăiri desfăşori în inima pământului
apoi ridici capul cu fruntea plină de cute
şi spui clar:
plec

un veac de însingurări adunate pe linia orizontului
spuneau că viaţa fără copii este un iad
aşa este
regăseşti raiul în tine şi într-un copil cu genunchii la gură adunaţi
eşti tu şi încă ceva aparte
nedescoperit

te frămânţi inutil
să furi un zâmbet deschis
jocul nu se mai termină
jocul celorlalţi
al tău nu s-a născut
ai în buzunar un teatru de control cu o scenă largă
o micşorezi pe măsura timpului biologic
apoi saluţi respectuos
zâmbeşti Domnului
şi pleci

inima stă
te ascultă o vreme
aruncă lesturile
şi te lasă să dezlegi chingile dintre tine
şi o carcasă de cuvinte organe interne-externe

cu sângele ce faci

 



Deuter - Sands of Time


repet-abil


am rămas ca o poartă de timp
între închiderea ochilor şi ridicarea pleoapei
fără efortul primirii căldurii soarelui
se înţeleneşte cuvântul
deasupra orbitelor lumii
când spaimele coboară în adâncuri
şi rămân acolo veacuri la rând
fiinţa clipeşte la fiecare răsărit de naştere
când pământul îi primeşte conturul
se aud clopotele se aude toaca
a naştere renaştere
oamenii sunt surzi
rar se trezesc din bâiguiala unor rugăciuni statice
repetate ca pe o listă de cumpărături
cât de simplu ne-ar fi tuturora să rostim simplu: Doamne
apoi să gândim binele liberi liberaţi de urât

poartă de timp în inima nărăvaşelor trăiri
ridic salba de aur a cântecului omenesc
într-un vers
tac apoi zilelor şi nopţilor
aşteptând naşterea unor file prinse în adevărul sacru
unicul care poate păstra veşnic aprinsă flacăra existenţei curate

încerc timpului măsura vântului
în bătaia repetată în fruntea
şi tâmplele năucite de atâta goliciune umană

rămân poartă în inima sărutului înserării cu noaptea fiinţei
ivărul îl înnoiesc repetat
lăsând razele soarelui să-i ascută unghiul deschiderii...