A nechezat prea tare calul sau am strănutat pe neaşteptate când mă plimbam prin camerele piramidei. Un virus a trântit de pereţi multe pietre şi-atunci am vrut să merg în altă cameră. Nu mai era lumină. Am ieşit dezamăgită cu încrederea că El ştie mereu ce va urma. Hmm...s-au redeschis toate. Am reluat galopul. Acum intru parcă temătoare şi las un semn pe fiecare piatră, în fiecare unghi. Se aude bucuria calului. A mea încă tremură înainte de a zbucni. Azi noapte am visat o biserică micuţă de lemn. Icoanele aveau pictura foarte vie, nealterată de privirile mirenilor. Mi-a fost cumva cu grijă să mă apropii să nu le sfarm cu durerea mea armonia. Am aprins o lumânare pentru sufletele îngerilor mei. Dansa flacăra. Am stat. Am privit-o îndelung. A răspuns tăcerii vorbăreţe. Au fugit răspunsurile prin toţi porii pielii. Nu le mai ştiu rosti dar ştiu că sunt acolo, undeva, în străfunduri. Vor apare într-un sunet, într-o picătură de culoare, într-un hohot de râs sau de plâns sau pe frunza teiului din faţa ferestrei. Felinarul, dimineaţă, clipea apoi s-a stins ruşinat de răsărit. Ştiu că şi el a ascuns printre cioburi un fragment de răspuns. Îl privesc năucită de umbra lui. Tace. M-am hotărât. Mâine merg la crucea dublă, aprind candelele şi lumânările, împrospătez florile şi las umbra norului copil să-mi învelească trupul în iubire. Sper doar să nu mă repet. Mereu ameţesc şi-mi pierd privirea vie când sunt acolo. Trece. Trec toate. Ştiu de la El. Mi-a suflat în lumină literele apoi le-am aşternut. Asta s-a conturat pe filă. Greşeală sau nu...toate trec... Păstrez în colţul ochiului lacrima stea cu cinci colţuri. Îmi zâmbeşte din centru Maica şi-mi spune că îngerii râd. Acolo e bucurie. Învăţ şi eu să o trăiesc. Mai încet. Sper să nu rămân repetentă în geometria sublimă a bucuriei.
Revin...
Demult se închisese cerul viselor mele. M-am învăţat să visez mai mult cu ochii deschişi. Azi noapte însă poarta s-a lăsat redeschisă fără zgomote, fără cuvinte, fără cereri probabil nepermise de El. Pentru că ieri a fost ziua copilului am fost cu gândul la doi îngeri. numele lor, destinele lor au absorbit culorile infinitului, ale sfinţeniei. Au plecat pe rând, tăcuţi. Ceva mai târziu, cu patru ore înainte să se-mplinească anul 2007, au revenit aripă în aripă, râzând, alergând spre mama lor. Unul vorbea liber, celălalt rotea ochii mari cenuşii şi dacă toată viaţa lui căuta lumina, atunci, în fracţiunea de vis, a lăsat toată lumina lui să mă învelească. El a fost tăcut şi tăcut a rămas. Cel cu ochii mari şi aproape negri a iubit vorba veselă. Zâmbetul lui, sunetul de clopoţel al râsului lui umplea mereu casa de lumină şi bucurie.
Azi noapte am visat că aprindeam lumânare pentru sufletele lor calde la o biserică micuţă din lemn. Eram singură. Altarul luminat. Liniştea îmi învelea durerea şi bucuria. De asta te-am rugat azi dimineaţă să aprinzi o lumânare pentru ei. Mi-ai cerut numele lor. Ştiu că uneori uităm numele. Nu uităm gestul aprinderii flăcării şi nu uităm să umplem flacăra cu iubire, cu prietenie, cu blândeţe. Păsări mari poartă gândurile pe aripi printre toate cele ce ne frământă, ne preocupă, ne tulbură înspre tristeţe sau bucurie. Ştiu că vei aprinde la Marginea infinitului flacăra iar ruga ta va umple cu bucurie inima mamei iar lacrima cerului va deveni roua dimineţilor în fiecare pumn de cuvinte adunate dintre noi de Mâna Lui. Sufletul meu trimite bucurie sufletului tău acum şi în fiecare clipă în care flacăra lumânării dansează reinventând geometriile aerului într-o rugăciune plină de forţă.
Îngerii râd şi acum de câte ori flacăra lumânării pâlpâie. Şi iar şi iar îmi aduc aminte de păpuşa de ceară care-şi mărea trupul pe zăpada căzută proaspăt pe locul în care două cruci îşi sărută tâmplele precum cei doi îngeri care alergau la un fine de 2007 pe o cărare plină de trandafiri spre mama lor, bucurându-i lacrima...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu