când nu mai cauţi (să te scarpini cu mâna dreaptă la urechea stângă şi invers)

În fabula lui Christopher Foster, "Corbul care a vorbit cu Dumnezeu", mama lui Joshua, corbul a cărui călătorie prin viaţă este descrisă aici, se numeşte Sam şi spune la un moment dat despre ea: " În timp ce se odihnea, fericită şi împăcată, în această stare de linişte interioară, Sam a avut o viziune. Ea a avut acces la viitor şi şi-a dat seama că tovarăşii ei, corbii, nu vor rămâne de-a pururi în starea limitată în care se complăceau acum."
Ui mamă! Ce bine ar fi să am şi eu o viziune în care să văd că oamenii nu se mai complac în starea în care se află acum. Din păcate nu mai cred decât în ceea ce pot palpa cu toate instrumentele pe care le deţin. Nu mai vreau să merg mai departe prin tunelurile altora, unele mult prea împopoţonate cu afişe mari pline de cuvinte-pietre învelite în poleială scârţâietoare, în greaţa unei delăsări totale sau mă rog, după “putirinţa” fiecăruia, aproape totale.
Ştiu că nu-mi va fi lesne să stau multă vreme să aud gândurile celorlalţi, materializate în pompoase citate, să văd gesturile de batere în piept cu cărămida, de zâmbetele superior afişate pe feţele pline de importanţa nonvalorii exprimate. Iertare Doamne că vorbesc aşa, dar pentru oameni e cazul să se trezească.
Să cauţi să te apropii de oameni, să-ţi exprimi prietenia prin fapte a devenit un gest nefiresc. Toţi sunt suspicioşi, toţi acceptă acţiunile tale benefice după care aruncă într-o deplină voioşie cu pietre sau devin tăcuţi după care se îndepărtează. Bun. Atunci ce cale poţi alege decât aceea de a rămâne ceea ce eşti, de a continua să sprijini pe cel aflat la necaz, pe cel care sub o formă sau alta urmăreşte calea urii pentru sine şi o revarsă aproape cu bucurie asupra celorlalţi, crezând că astfel scapă el de valul propriu de ură.
Nu. Nu mai cauţi. Prieteniile autentice, iubirea autentică vin firesc, precum o cascadă care curăţă şi vindecă profund cu toate cele ce te rănesc aparent. Rănile resimţite fizic prin sufocare apoi eliberare a respiraţiei sufletului, gândului, întregului în care te manifeşti, dezamăgirile urmate de recunoaşterea firească a propriilor determinări sunt unicul tratament care cutremură din temelii superficialitatea unei gândiri determinată de frica de singurătate fizică sufletească spirituală într-un prezent fără repere. Sistemul de coordonate a devenit acum un grafic cu infinite erori de calcul, de trasare a arcurilor, curbelor, spiralelor. Rămâi în centru şi priveşti. Când ai destul curaj te arunci dar păstrezi permanent în tine poziţia iniţială. Eşti liber să parcurgi geometriile negativului aşa cum eşti liber să urci dincolo de frontierele timpului către înalt. Viaţa nu e o geometrie ordonată şi mai ales nu e alcătuită din cuvintele sfinte luate din Biblie aşa cum sunt ele, aşternute cuminte şi mai ales cu-minte acolo. Pagini şi pagini, file şi file degetul le răsfiră pe portativul gândului tău, pescăruş cu aripile de multe ori frânte de neîncrederea în tine însuţi, în puterea ta de a iubi, în frumuseţea fără seamăn a inimii tale, a celulei gânditoare multiplicată în miezul de nucă pe care îl primeşti când începi să creşti sămânţă a iubirii materne în uterul protector.
Nu mai cauţi iubirea, cauţi frumuseţea ei şi îi respiri tainele rând pe rând, bătând tactul regăsirii clipă de clipă în trupul timpului încorsetat de limitele umanului. Îi înveţi mişcările dansului apoi reinventezi fiecare cuvânt, ritm, alcătuire materială care-ţi desenează uimitor de clar traseul de urmat spre bucuria deplină a fiinţei. Nu atingi bucuria decât pentru a-i degusta zborul. Atingi bucuria o singură dată cu vârful ochiului apoi păstrezi frântura pentru a o lăsa să prindă aripi reale şi nu de ceară între omoplaţii acum crispaţi în a aduna a acumula experienţele vieţii pământene.
Într-o rugă prelungă şi curată te desprinzi de arşiţa verilor nefireşti, apoi calci iarba primăverilor pentru ca în toamna sufletului să devii tu însuţi rod al zbaterilor utile inimii tale întru înflorirea florii vieţii. Iarna te aşterni ac de gheaţă în icebergul cuvântului apoi te laşi cioplit de gândul dintâi până la lunecare spre sus, mereu spre sus…


Când nu mai cauţi să te scarpini cu mâna dreaptă la urechea stângă şi invers, e semn că te-ai găsit între cele două urechi. Hohotul timpului tău va deveni simfonia relaxării şi a bucuriei, într-un ocean al nonvalorilor şi disperării, al tensiunilor şi vindecării limitate.