furia ştiu că este în parte reacţia necontrolată a egoului, pe de altă parte o formă de protecţie mentală, în momentul oricărui şoc. a o lăsa mai mult decât trebuie să cânte şi accentuarea orgoliului nu duce/duc la nimic bun.
destul de întins ţărmul şi-apoi aria bucuriei răsună peste tot când îţi recunoşti slăbiciunile. a ierta un prieten când ştii cât de lovit de soartă este nu-i greu nici uşor când şi tu eşti în aşteptarea altor praguri de durere necreată de orgoliul mereu ca un cocoş când se urcă pe gard să dea deşteptarea. iau totul de la capăt.
cineva îmi aruncă un capăt de aţă şi merg şi merg... uneori alerg râzând de jocul năstruşnic alteori uit să nu mă înfurii precum câinele când osul şi-l mişcă singur cu lăbuţa din spate tot vrând să semene cu un Napoleon cu blană: ros şi scărpinat sincron.
orgoliul este oxigenul, nelipsit vieţii pământene. practic nu există oameni fără o doză de orgoliu mai mare sau mică iar o valoare negativă a orgoliului e semn că fiinţa e moartă. dacă ar fi să privim metaforic valoarea negativă a orgoliului, aş spune că acea fiinţă este moartă pe dinăuntru. aşa accept acea valoare, altfel nu. orgoliul este simbolul dualităţii de pe pământ. nu-mi spuneţi de unicitate că râd cu lacrimi şi ridic la rang de banc al zilei orice afirmaţie legată de acest subiect.
tot ce leagă corpul uman are forma crucii. fără acea proteină (laminina) nu există mişcarea, unitatea sistemelor organismului viu, organele nu funcţionează pentru că muşchii lor şi ai întregului corp fizic uman şi animal sunt simple adaosuri estetice într-o cavitate. şi de la corpul uman pornind sau de la elementele naturii, toate, dar absolut toate cele vii sau nu conţin în structura lor crucea. cum crucea are două elemente structurale, să mă ierte Domnul...de unde unicitate?
da...revin la ideea care a declanşat scrierea acestui şirag de gânduri rânduri...
a ierta un prieten când te loveşte, lovindu-se, e uşor, atunci când îţi recunoşti construcţiile ridicate în ani de zile sau mai corect spus începi să le vezi scheletele şi mai târziu le palpezi cu sufletul inima mintea. nu mai am ce ridica acum. poate umbra să o întăresc la "turnul din fragilităţi" să-i cern binele de lesturi. să nu uit să scot acoperişul. n-are rost să mă ascund să mă protejez de fulgere de tunete de furtuni. Domnul le naşte disipă transformă în bucurii daruri aparent mărunte. numai să le pot trăi...bucuriile ...fără să mai întunec finalurile să învăţ să văd începuturile iar şi iar ca pe răsărituri şi apusuri. poate mă apuc să le pictez sau măcar desenez ca un copil, cu creionul pe hârtie apoi să le las mişcarea cât mai vie. coli sunt, ele sunt, eu sunt, mişcarea este. vie să fiu în clipa naşterii punctului.
nu e greu să ierţi un prieten când eşti aproape punct cu punct trăire din trăire din trăirile lui şi-apoi de câte ori tu nu a i fost furtună sau fulger sau tunet într-un pahar cu apă de câte ori.
cu bucurie şi lumină să fie zilele sfinte, întru regăsire în liniştea şi înţelepciunea inimii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu