să calci pe apă nu-i lucru mare, când vrei să ajungi la capătul unei călătorii pe care ai construit-o pas cu pas cu mintea în palmă şi corbul deasupra ta rostind vorba Domnului şi nu a omului pierdut între nimic şi prea mult pentru el. am privit ieri, privesc şi azi cum se ridică piramidele de visuri din apă, nisip, scoici, zboruri, şei de murgi neînşeuaţi, vorbăreţi sau tăcuţi. îmi plac poveştile şi le ridic velinţele când ultimul val îmi atinge vârful inimii. când nu pot dormi, mă ascund în ele, în poveştile fără început şi fără sfârşit. privesc miezul acela de foc al înţelepciunii. acum corbul îşi strânge aripile deasupra mea şi-mi spune a şaptea oară noapte bună. îl privesc, râd şi-l întreb de ce glumeşte mereu cu mine. eşti prea tristă îmi spune el şi îi dau dreptate. ar fi prea mult să cer Domnului un prieten corb, să-mi readune gândurile într-un singur croncănit apoi, să poarte totul deasupra apei şi să arunce deodată totul, să se întoarcă luând de pe vapor colacul de salvare al versului nescris, al poveştii încă flacără nenăscută, al înţelepciunii abia conturate pe marginea unui dialog uneori monolog îndelung cântat preluat de scoicile spectatori, să mi le arate pe toate în luciul ochilor lui şi-apoi să uit să nu mai râd. la final, perlele ar începe dansul rostogolirii printre idealuri, printre piepturi scoase în evidenţă, printre cântecele cocoşilor... bucuria îmi va fi atunci legitimă. când nu voi mai căuta bucuria, abia atunci îmi va fi liman iar eu, ei, aproape rotund, numai bun de presărat sideful liniştii pe el.
să calci pe apă nu-i lucru mare când practici o viaţă întreagă călcarea apăsată a sufletelor. e o schimbare simplă de tactică. încărcare -reîncărcare cu energii diferite şi-apoi desenarea lor într-un fel altfel, pe pânza interioară a propriilor manifestări de moment.
să zbori deasupra apei, să atingi infinitului glasul şi apoi să-l conturezi în cărbunele codului tău, este cel mai înalt strigăt al bucuriei de a fi viu, după o rugă prelung rostită, nescrisă ochilor gândurilor altor c...orbi. apoi, să te întorci cu un croncănit suav spre inima celui/celei iubit/iubite şi hohotul tău curat reumanizat să încânte Ochiul Cerului.
să calci pe aer cu hohotul inimii în ecou este înflorirea deplină a unghiului orb din inima unui c- orb...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu