am lipsit la lecţia urii. recunosc. am chiulit. am lipsit la lecţia falsităţii. recunosc am chiulit.
aştept
recomandări pentru a găsi poarta de intrare către ele, nu pentru a le învăţa
micimea şi mizeria ci pentru a le
cunoaşte şi a şti cum să mă feresc de ele atunci când mă ating sub vreo formă
sau alta.
culmea
este că în anii care au urmat plecării la Domnul a băieţilor mei am avut
"onoarea" să mi se deschidă aceste porţi uriaşe, dense , greoaie,
inutile mie în ceea ce căutam şi caut, inutile umanului sau poate utile în
direcţia autoapărării păsării de aur ascunsă în faldurile sufletului şi a unei
inimi curate, neatinsă de urâtul făcut şi nu născut al existenţei.
când
nu mai cauţi jocul absurd de-a alergarea printre pilonii podului nonvalorilor
începi să simţi acut singurătatea. şocul e puternic la prima coliziune dintre
tâmpla înfierbântată în căutarea unui răsărit autentic şi cel din fotografiile
prelucrate cu tot felul de programe specifice. simţi presiunea însingurării, ai
impresia că lumea nu te mai vrea, te alungă obsesiv chiar dacă îţi acceptă
gândurile curate sau petele de culoare aşternute pe pânze sau formele ieşite
din mâna ta sau armoniile în sunet care zbucnesc din fiinţa ta, regăsindu-se în
pauzele dintre două înjurături, două vorbe negândite sau gândite profund cu
rănile existente în subconştientul lor, confundându-te cu acele cauze şi cauzatori
ale lor, în toate aceste daruri simple ale tale.
râd
că-mi fuge gândul la vorba: "ţara te vrea prost". eu nu mă vreau aşa
şi e destul.
multă
vreme am crezut că oamenii, toţi, fără deosebire în vreo direcţie banală care-i
tot împarte şi-i desparte, îi tot clasifică şi apoi începe jocul sus - jos pe
nivele, cu tastele ironiei inutile, cu injuriile zilnice care au devenit limbaj
firesc pentru mulţi, nefiind conştienţi cât de intens se intoxică
"îngurgitând" energia aceea bolnavă a cuvintelor de slabă valoare
energetică, cât de mult coboară pe scara propriei evoluţii sufleteşti şi
spirituale, sunt curaţi, cinstiţi, pot fi sinceri şi pot deveni în timp,
fiecare după gradul lor de adaptabilitate în direcţia comunicării.
am
trăit 14 ani alături de două minuni ale Domnului. unul a vrut să rămână doar 11
ani, celălalt a mai rezistat dorului de fratele lui încă trei ani apoi a plecat. am fost
fericită şi cu atât. acum le înţeleg plecarea grăbită dar nu o pot accepta decât
mental, raţional. asta e. tot din pământ sunt, tot din carne şi oase, şi bucata
asta de carne de mamă urlă când şi când după ei, ca o lupoaică turbată de dor.
în toţi acei ani am căutat să-i cunosc, să mă cunoască, să putem comunica, să
ne fim aproape infinit lângă infinit în ambele goluri ale infinitului neinventat
şi pe arcurile lui lunecoase. am fost. au răspuns curat, profund, intens. în
toată acea perioadă am fost izolată aproape complet de restul lumii. când eram
cu ei nu mai exista nimic în jur în afara părinţilor mei a familiei din cercul
restrâns al durerii şi bucuriei în care mă manifestam.
am
avut parte atunci de atâta lumină, bucurie, manifestare a credinţei din partea
celor doi pui ai mei încât mai departe, n-aş fi putut nicicând crede că mă voi
lovi de cele rele ale micimii umanului.
au
urmat după 2006 patru ani în care am avut bucuria să întâlnesc mai mult fiinţe
curate sufleteşte, dornice de evoluţie, fiinţe cu care puteam vorbi oricând
deschis fără a fi impregnată de urât. atunci am început să merg mai intens pe
calea adevărului, a iubirii, a prieteniei, toate autentice, profunde. tot
atunci am primit informaţiile de care aveam nevoie pentru a-mi explica fragmente din toate cele
ce au trecut peste mine, prin mine, fără a fabula, fără a mă umple de "praf de putirinţă",
cum se face extrem de intens tot timpul. ştiu că este greu să cerni între
informaţia cu mesaj subliminal negativ pentru evoluţia ta spirituală,
sufletească şi cele autentice, curate, neatinse de demonul dorinţei de dominare
a minţii, sufletului, creierului uman. am început să primesc lumina albă
strălucitoare şi toate celelalte derivate ale bucuriei de a fi, de a fi Om.
totul
a început să degenereze odată cu încercările mele de a descoperi izvoare de
informaţie din ce în ce mai largi în albia lor. au început să curgă fluvii
întregi. m-am speriat. nu mai ştiam cum să le cern, cum să le ordonez, cum să
le absorb numai pe cele benefice mie. odată cu ele au început să se înteţească
întâlnirile karmice dure. intram în grupuri karmice bolnave, murdare, pline de
lupte inutile, lupte care nu erau ale mele pentru simplu fapt că eu nu căutam
ceea ce căutau acele suflete răvăşite de ură, de frică, de complexe autentice
sau contrafăcute, de falsitate. ceva mai târziu, şi mulţumesc Domnului pentru
revelaţia din acele momente, am înţeles că sunt liberă să ies, să mă eliberez
de karma acelor grupuri, de karma acelor fiinţe. şi am făcut acest lucru cu
orice risc pentru a nu pierde paşii deja făcuţi spre curăţie, vindecare
sufletească, mentală, spirituală.
am
cedat mult şi multe, m-am rătăcit de multe ori printre fiare umane. pe de o
parte regret că mi-am rănit sufletul, că l-am călcat în picioare, pe de altă
parte sunt bucuroasă că am avut puterea să mă eliberez la vreme din toate. şi
mulţumesc de infinite ori Domnului că mi-a trimis soli buni, curaţi, puternici
care mi-au fost mereu aproape sau nu mereu, atât cât le-a fost dat să-mi fie
aproape.
am
cunoscut ce înseamnă fiara umană plină de ură, de minciună. am cunoscut ce
înseamnă acţiunile ei în a distruge tot ce-i iese în cale pentru ca în final, să
se autodistrugă. nu spun mai multe despre acest pasaj al vieţii mele. o voi
spune în altă filă dacă voi avea puterea să o fac vreodată. nu eram şi nu am
fost crezută decât de cei ce s-au lovit la rându-le de ea şi mai ales când au
cunoscut-o după ce şi-a dat jos masca de fiinţă bonomă, elegantă în cuvinte
seci, reci, pline ură dincolo de învelişul vizibil.
unde
te poţi ascunde când vrei să rămâi ceea ce eşti, fiinţa plină de bucuria
dăruirii, plină de iubire, de căldură. unde te poţi ascunde când ai trăit 14
ani alături de doi magi ai iubirii, frumuseţii interioare revărsate în fiecare
gest, în fiecare privire, în fiecare îmbrăţişare a braţelor chinuite de o
afecţiune tulburător de parşivă, de complicată, de distrugătoare a corpului
uman? unde te poţi ascunde atunci când ai învăţat ce înseamnă iubirea
manifestată prin privirea clară, prin zâmbetul curat, cristal al ochilor, când
ai învăţat ce înseamnă comunicarea profundă
fără cuvinte, doar prin gângurit, prin încercarea fără finalizare a
rostirii cuvintelor, intuind doar, ceea ce vor să exprime prin sunet, iubirea manifestată prin lumina pe care o emani, prin
lumina pe care o transmiţi învelind trupul, sufletul, inima, spiritul celui pe
care nu-l poţi atinge pentru că Domnul aşa a vrut să fii: un contur plin de
miez parfumat, cald, tandru şi un contur de o frumuseţe rară sau în alte cazuri
inestetică dar plină de acea frumuseţe interioară.
am
găsit un ascunziş perfect de perfectibil (râd) după mintea mea netulburată de şocul pierderii lor,
în scris. firesc ar fi să nu mai caut niciodată, nicăieri iubire din simplu
fapt că ceea ce am primit în acei ani nu poate fi egalat de iubirea falsă, de
prietenia falsă, de gesturi pline de falsitate, de o comunicare atât de redusă
încât uneori îmi vine să urlu de singurătate, chiar dacă în acel moment comunic
prin scris sau verbal cu un om sau cu mai mulţi oameni. şi uite că merg înainte precum un bou în jug şi repet la nesfârşit inutila căutare în exterior a ceea ce este atât de bine înrădăcinat în piatra din care strig uneori la mine, la lume, că exist.
e
dureros ce spun şi-mi cer iertare celor ce ştiu să iubească, să exprime harul
prin darul înalt al prieteniei prin cuvânt, prin gestică, prin toate
instrumentele comunicării. nu-i amestec aici. ei sunt pietrele preţioase ale
salbei bucuriei mele de a fi.
totuşi...unde
te poţi ascunde când doare urâtul, când singurătatea muşcă flămândă şi setoasă
din frumuseţea inimii tale, din carnea fragedă a sufletului fulgerată de ura
celorlalte fiinţe chiar dacă tu reverşi asupra lor seva şi esenţa miezului cald,
pe care de multe ori uiţi să-l ascunzi în adâncurile fiinţei şi alegi să rişti
răni profunde pentru un cuvânt bun, pentru un sunet al unei voci calde. şi Doamne
cât uiţi atunci să mai închizi poarta albastră pentru a te izola o fracţiune de
timp de furtuni, fulgere, ticăloşia în stare pură care zace în om, în oameni...
unde?
tata are o vorbă prin care, rostită cu vocea dumnealui caldă şi aspră totodată, de multe ori m-a scos din fuga asta nebună de urât: "măi fătucă bleagă, tu eşti aşa cum eşti şi dacă vrei să rămâi aşa cum eşti, e tot ceea ce contează. uită-te la mine! am ajuns la vârsta asta şi sunt ceea ce sunt pentru că am devenit surd, orb, mut sau nu (multe lucruri nu le rabd şi nu le voi răbda), atunci când am întâlnit măgari şi măgăriile lor. " şi-atunci revin şi mă întreb pe mine însămi: de ce oare nu am învăţat lecţia cu non aruncarea mărgăritarelor dinaintea...
când s-o termina comoara poate atunci voi înceta. cine ştie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu