Iubirea mai mare decât credinţa - Omraam Mikhaël Aïvanhov (fragment)

"Tendinţa normală a celor care descoperă credinţa este de a dori imediat să împărtăşească această descoperire altora: ei au aflat adevărul, au găsit mântuirea, şi ceva le spune că trebuie să aducă tuturor acest adevăr şi mântuire. Imediat ce le apare cineva în cale, ei încep predicile: deoarece îi vor numai binele, el trebuie să îi asculte.
Oricare v-ar fi entuziasmul pentru religie sau învăţământul spiritual ce îl descoperiţi, nu începeţi prin a-l predica altora. Mai întâi fiindcă oamenii sunt sătui să audă predici şi nu mai cred atât de mult în ele; singurul lucru capabil să îi convingă este exemplul, felul în care vă manifestaţi. Iar al doilea motiv este că această conduită nu este psihologică nici pentru voi înşivă. Credinţa este ceva ce trebuie trăit în profunzimea fiinţei pentru a deveni carne şi os. Dacă începeţi să predicaţi la stânga şi la dreapta, în interior se va măcina ceva şi la cel mai mic obstacol, la cea mai mică scuturătură, credinţa voastră va fi zguduită. Chiar dacă rămâneţi agăţaţi de nişte principii, de nişte dogme, ele nu vor mai corespunde repede la ceva viu în voi, veţi deveni insensibili, sfrijiţi, fiindcă izvorul acestei credinţe a secat.
Trebuie să vă găsiţi nişte modalităţi foarte subtile pentru a vă exprima credinţa, altminteri o veţi pierde, sau şi mai rău, ea se va transforma în fanatism. Numai iubirea ne poate inspira aceste mijloace subtile pentru a ne exprima credinţa. Fiindcă iubirea este mai mare decât credinţa. Este ceea ce spune apostolul Pavel în prima epistolă către Corinteni: " Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aşa avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt."
Iar mai departe: " Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."
A iubi pe Dumnezeu este mai important decât a crede în El. Veţi spune că şi una şi cealaltă au pricinuit destule pagube. Este adevărat. Au existat mereu nişte fanatici care, sub pretextul de a-L iubi pe Domnul, nu se gândeau decât să taie capul celor pe care îi numeau păgâni, necredincioşi, eretici. Îşi închipuiau astfel că Îi vor fi pe plac! Ei îi masacrau pe aceşti oameni deoarece, după părerea lor, sufletul acestora era cufundat în întuneric şi păcatul lor Îl jigneau mereu pe Domnul: trimiţându-i pe lumea cealaltă, îi fereau astfel să persiste în greşeală! Atâtea atrocităţi au fost comise în numele iubirii de Dumnezeu încât, din ce în ce mai mult, cei care vorbesc despre această iubire îşi atrag suspiciune. De acum înainte, se doreşte întoarcerea spre oameni şi părăsirea acestei Divinităţi îndepărtate, imaginare, care nu era decât un pretext pentru a-i persecuta.
Adevărul este că, dacă nu învăţăm să Îl iubim mai întâi pe Domnul, nu om şti cum să îi iubim pe oameni, le vom provoca numai neplăceri, deoarece această iubire nu va fi nici inteligentă, nici luminată. Nu trebuie să ne încredem orbeşte în ceea ce iese din inima omului, fiindcă această inimă adăposteşte cu siguranţă nişte lucruri bune dar şi lăcomia, violenţa, intenţia rea, posesivitatea, gelozia. Ah, da, inima umană este un beci întunecat de unde pot ţâşni toţi monştrii; ea trebuie deci să fie purificată, luminat, ceea ce putem face numai întorcându-ne la Creator. Chiar atunci când ne gândim la creaturi, nu trebuie niciodată să Îl uităm pe Creator pentru a nu ne pierde orientarea corectă."
(...)

"În loc să ne întrebăm dacă este mai bine să Îl iubim pe Dumnezeu sau pe oameni, este mai util să decidem să efectuăm o lucrare interioară.Toţi cei care nu consideră această lucrare ca o prioritate se manifestă numai ca nişte fiinţe răufăcătoare; orice s-ar întâmpla în familie sau în societate, vor pricinui numai daune.De aceea vă voi repeta fără încetare: trebuie să înţelegem foarte clar ce reprezintă aceste două naturi: natura superioară şi natura inferioară care, una şi alta, constituie fiinţa umană."

fragmente din "Iubirea mai mare decât credinţa" - Omraam Mikhaël Aïvanhov