Până la urmă cine sunt el şi ea când totul se răstoarnă zilnic deasupra unei ceşti de cafea a unui gând, a unei emoţii, a unei traversări prin jungla vieţii?
Ce este acest el şi ea dacă în fiecare dintre noi nevoile îşi strigă la trompeta fără surdină prezenţa?
Şi nu în ultimul rând, aceşti el şi ea, câtă iubire poartă în ei dacă în exterior îşi aruncă velinţele de la unul la altul pentru ca ecoul să moară cât mai repede de frica de a se vedea aşa cum sunt aşa cum simt aşa cum vor să fie totul pentru sine şi pentru unu plus unu într-o dualitate lipsită de compromisuri?
Până la urmă el şi ea vorbesc tăcând, lăsând totul în Mâna Lui şi dacă nu lasă, tot acolo rămâne totul.
Ei păstrează pe scena teatrului de control durerea.
În palma Lui rămâne bucuria trăirii tuturor şi a toate ce le prindem pe paleta de culori. Pictori buni, privim atenţi, pânza goală. Vase mici, pline de pigmenţi şi ulei ne cresc visul. Când aşternem gândul cu forţa lui reală, creaţia ne mângâie sau ne biciuie neîncetat. E un joc totul şi jocul nu e al nostru. E al copiilor rămaşi veşnic în noi.
Dacă le auzi râsul cristalin, uiţi de răscruci. Dacă simulezi surzenia, pierzi ploaia de aur
din colţul ochilor şi ruga ta devine precum oglinda mată. Nu te vezi nici pe tine, nici altceva. Vezi o formă aplatizată. Poate că e mai bine atunci. Plictisindu-te, începi să te priveşti pe tine însuţi şi prinzi mişcarea reală a valorii tale...
3iunie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu