am ieşit ca o nălucă beată din pântecul adormiţilor stau toţi la masa tăcerii şi scot câte un sunet grosier sătui de hrana moartă a gândurilor fără acoperiş deasupra capetelor chele se încrucişează adesea frazele ideile le-au năclăit prin farfurii mâncarea nu se mai termină varsă clipa la colţul cunoaşterii siluete de viaţă pe eşafoduri reinventate forme de ştrangulare a punctelor se întrevăd printre stâlpi de beton merg pe strada cu tei e linişte toţi câinii au tăcut spre fericirea oamenilor nătângă adunătură uitare alergare şi amânare pe o piatră peşteră sunt în cuibul de spini aştept înserarea promisiune a zilei pentru alt răsărit
într-un cuib de păsări călătoare gândul trage cu praştia în sensuri unde îţi este tristeţea femeie cu ochii din lacrima orbului inima din fuiorul de argint al trecerilor prin laguna cu ochi de smaragd tălpile goale ca ale tigrului cu pasul zvelt şi fuga celor zece porunci răsturnate în vadul visului neîmplinit
de câte ori toamna îţi măsoară amplitudinea legănării leagănul se rupe şi tu pluteşti o clipă printre geometriile aerului apoi închizi în tine geometriile sufletului în speranţa unui prag de odihnă promis a-ţi fi punct în căutările tale
undeva cândva între tine şi alte praguri puncte se va aşterne iarba primăverilor promise închise într-un chiup de argilă sămânţă noului anotimp reinventat de ploile uşoare
unde îţi este tristeţea şi câte măsuri are dansul tău printre ierburile învechite prea amare să-ţi mai desfăşoare sub tălpile goale ringul cercul spirală spre centrul din ochiul hidrei razele acum sunt braţe ucigaşe
labirintul urâtului încape într-un pumn de copil absent în circul vieţii acum prezentul îţi apasă ritmul devine şarpe de metal în inima viului iar tu femeie cu ochii din toamna cifrelor răsturnate întorci ieslea săracului pentru a-ţi fi bucurie într-un ceas de pământ
într-un cuib de păsări călătoare gândul trage cu praştia-n versuri rădăcinile au rămas dezvelite ploaia gândului încape într-un pumn de copil
călătoare înainte de ziua creaţiei Domnului îi alături trupul de covrigul vertical aşternut pe panta vieţii tale şi scrii până când zorii renasc atingi nopţii inelul din trup şi-l transformi în piatră de lună tai ţ-ul gălăgios din trupul cuvântului celălalt /i/ îl legeni până dispare
reîncepi căutările "valorii" lui /pi/ în fuga prin timp --------------------------------------------------------------------------- sursa imaginilor:
înveţi să cânţi tăcând să taci cântând să priveşti concentrat sunetul cum îşi răsfiră aripile din ceaşca de cafea cu coarde o liră a trezirii într-o mlaştină mereu mai adâncă mereu mai ritmată în freamătul ei
înveţi să urli într-un cerc aparent perfect odată cu fricile prima dintre ele este ca o primă poruncă din cele zece
este singurătatea...
acolo poţi păstra în tine o lumânare şi eşti lumânarea zâmbetului Domnului
când deschizi ochii plini de fumul cuvintelor rostite pe jumătate vezi totul ca pe un coşmar rătăceşti printre ierburi apoase - vâscos angrenaj de trăiri din care te smulgi odată cu prima aprindere a lumânării corpul ei începe să danseze însemnează pereţii cercului cu gândurile
undeva într-un colţ pe un sac al sărăciei copilul cu ochii din cărbunele visurilor tale gângureşte te cheamă adânceşte privirea în suflet în trup în inimă apoi lasă deasupra ta să plouă cu roua inocenţei lui cu iubirea lui cântă alintă inima cu privirea plină de irişi abia culeşi
îţi cere femeie sânul- fruct oprit cenuşii din care pasăre de apă gustă mereu zborul
luna încropeşte laptele de toamnă apoi lasă copilul cu ochii din cărbunele visurilor tale să prindă sfârcul cu trandafir mărunt
ţâşneşte laptele odată cu gândul cu bucuria ta că ai primit visul de a fi mamă- femeie a toamnelor cu boabe de strugure-n gând
laşi lumânarea aprinsă priveşti gura copilului cu ochi din cărbunele cărbunilor visurilor tale rămâi stană de piatră privind într-un colţ sacul gol golit de visul copilului cu ochi din cărbunele cărbunilor...
înveţi să cânţi tăcând într-un timp abstract cu parfum de tămâie
mi-ai spus că eşti bolnav suflete cu gândul buimăcit de orgoliu şi dacă nu ai fi bolnav de câte ori ai aspira otrava propriilor aprecieri propriilor cauze ale întunericului din cotloanele neştiute nici de tine
şi unde ai mai rămâne în nopţile inimii tale dacă nu ai rătăci poverile gândurilor dacă nu pe banca unei prietenii profunde
unde te regăseşti omule bolnav când plinul manifestărilor orgoliului tău răsuceşte umbrele şi le transformă în umbrele când ploile propriilor rostiri sunt acide
suflete bolnav de gând leşios de câte ori crezi că viaţa te lasă să joci biliard cu minţile oamenilor cu inima pământului în care hora dracilor se joacă intens
şi mai ales mai ales se uită privirea spre cer
de câte ori timp năbădăios crezi că aurul negru redevine aur vechi printre răsăriturile şi apusurile soarelui negru soarelui alb al fiinţei aflată încă în căutarea podului de lumini
şi dacă podul de umbre s-a dărâmat paşii de gând calcă apăsat în inelul de timp ai avansat atinsă de viaţă circumferinţa a explodat
ce faci suflete cu gândul buimăcit de orgoliu cât mai apeşi pedala roţii amfora s-a spart
între gând şi uitare pasul e un salt peste acordurile false...
ca un tort tăiat la răspântii în care vântul ascultă tăcerile lumii creasta înverzită în soare îşi ridică trupul dulce otravă a cuvântului cheamă-mă la răscruce de viaţă şi-apoi trânteşte-mi în farfurie încă o plecare să fie a mea când pasărea gândului încetează a mai înţelege mersul rostogolit al roţilor morilor lui ale vântului-gândului-cuvântului şi ochii şi ochii din toamnele cu ploi rare fructe rebele căzute pe trunchiuri de copaci tot un strigăt să fie într-o ridicare a pleoapelor timpului meu către altceva altcândva departe de urâtul uman
te iubesc printre aranjamente de fragmente din timpuri vechi literele aleargă prin ochii mei prin inima mea prin ceea ce ştiu şi nu ştiu că mă defineşte îmi place plaja pe care aşterni scoicile suflete şi scoicile fluturi aleargă printre firele de nisip ameţite ajung în jarul unui foc mereu viu reaprins la cea mai timidă zvâcnire de tâmplă tu niciodată nu oboseşti întreabă maimuţa din mine şi tu mă cerţi că râd că vorbesc prea mult prea tare prea accentuat despre el râsul cum poate să uite o maimuţă să râdă când pământul din ea îşi amestecă mineralele sărurile vegetalele putrezite apoi izbucneşte prin flăcări de rostiri prin fiecare por irisul dogoreşte palmele maimuţei ating arta cu bucuria copilului nu ştii că în fiecare bătaie de inimă maimuţa din mine reinventează o rugă la final de hohot plânge ridică palmele la piept şi mimează ba chiar rosteşte un singur nume mă cerţi apoi ştiu că zâmbetul tău creşte când mă ridic pe labele strâmbe şi aplaud tăcerile tale în genunchi apuc o liană şi mă balansez între două lumi picioarele la aterizare prind pământul cu siguranţa unui paraşutist în vidul plin nebună maimuţa asta care nu uită jocul cu sine când e atacată nu muşcă ciupeşte uşor inima celui care refuză să-i înţeleagă strigătul e blândă ustură o clipă gândul acceptării ei apoi ştii sigur că i-ai câştigat încrederea şi rădăcinile pământului din tălpile ei iau forma inimii tale dansează pe metereze în jungla umanului şi-ţi lasă mereu cea mai întreagă formă sub tălpi continuă dansul pe meterezele aproape prăbuşite aşteptând salutul tău zâmbeşte cu o palmă pe umărul obosit când o accepţi alături de gândul tău curat
în graţia serii răsucesc tâmpla orbului spre propriul tablou pictura neterminată are gură surâde deşiră un ghem de gânduri fără şir finalul nu este conturat
desenul picturii era incomplet de când i-am ascultat povestea
de ce între două determinări necunoscutele rămân necunoscute întrebările devin răspunsuri iar tu devii din ce în ce mai tăcut
e retorică întrebarea nu te deranja gândul meu ştiu că pişcă uneori
te-am întrebat /de ce/ de fapt aveam în palme cheia deja răsucită de tine
profesor bun m-ai învăţat cifrele cu grafica stau prost
am rămas prea mult timp lângă tine prea multe răsuciri răsună în ecoul tictacului şi tacul pierde direcţia
o singură bilă de pe masa verde linişteşte tâmplele orbului din cea dreaptă răsar frunzele deja ruginite din cea stângă se amână primăvara cu o toamnă şi o iarnă nebună
uite cum trece pescăruşul şi tu ai uitat să-l întrebi a câta oară a câta oară numeri posibilului capetele
simplifică şi tu ecuaţiile ştiu îţi plac problemele cât mai complicate
spune-mi ce vezi geometria aerului se împleteşte cu cea a sufletului sau invers
aştept răspunsul tău
e ca într-un joc eu întreb tu nu răspunzi clipeşti de sub gluga uneori prea mare care te ascunde printre cărările căutărilor tale
spune-mi te rog jocul nostru seamănă singurătate sau seamănă cu jocul singurătăţii
imagini: Vladimir Kush 1. Key of Passion 2. Icarus
lumea crede că timpul diluează trăirile emoţiile se amplifică şi ajungi pe marginea unei cărări să numeri vârfurile pietrelor care ţi-au ascuţit paşii când visul ideile înecau miracolele în puţul adânc al grădinii mântuirii atât de căutată de mireanul obosit să mai lupte cu sine să mai adâncească treptele până la noua dimineaţă a sufletului după o îndelungată apocalipsă
vorbele goale umplu amforele aşteptărilor cu flori de plastic fals argint îmbinat cu pucioasa gândurilor înnegrite de fumul omului de a-şi crede raţiunea liman pământului
când printre umbre alergi conturul animalului sau păsării dăruite de Domnul ţie semn te readuce de pe poteca ispitei şi a vrajbei către răsăritul lunii mai întâi şi dacă ai ochii deschişi regăseşti piatra lunii în pasul uitat voit sau nu după o pleiadă de uri nerostite ce ţi-au umplut amfora răbdării cu fluidul amar al neputinţei de a rămâne om
câine tigru pisică privighetoare corb pescăruş oricare din ele îţi împlinesc inelul de aer în care mintea răsuflă liniştită uitând să mai nască monştrii îndoielii
lumea crede că timpul diluează trăirile apoi le stinge ca pe o ţigară mâna omului indiferent inconştient că este visul Domnului materializat în blândeţe pentru a proteja niciodată a stăpâni viaţa pământului în toate manifestările lui
omul nu este stăpân nicăieri şi a uitat acest rol al bucuriei de a fi protector blând al animalelor al plantelor a tot ceea ce mişcă în lumea asta atât de speriată de pierderile de cunoaştere autentică
simplitatea iubirea prietenia blândeţea sensibilitatea dansează hora îndepărtării din ce în ce mai intens într-o peşteră a lumânărilor aprinse şi aşteaptă reîntoarcerea la limanul privirii sufletului omului în întunericul dens în care cu toată tehnologia inventată răsuflată impusă sau nu încă nu a aprins lumina...Lumina Lui
fluturele trage piatra pe treptele sensurilor cuvântului şi niciodată nu spun niciodată toamna mă iert între cele trei spaţii pe care aştern migălos praful cerul gândul cu treptele lui o buclă din infinitul promis a-mi fi hrană vie şi o tastă întregul rămâne ca o ciocolată veche uscată printre filele unei cărţi mă răsucesc spre tine cu umbra nu te văd pleci ai plecat voiajul continuă alte trepte altă ciocolată uscată printre filele unei cărţi pământie stăruinţă într-o construcţie fidelă singurătăţii numesc pictură greşesc
fluturele trage piatra pe treptele unui poem neterminat într-un gând reunesc mâna tatălui mâna mamei prind clipa bucuriei cu umbra racului deasupra tuturor tainelor iubirii
fluturele trage după el piatra sfoara nu se rupe e iubire curată cum poţi fi iubit când eşti intrus într-un fagure într-un stup într-un cuptor cu flacăra mereu mai vie
fluturele nu se opreşte eu mă opresc fracturez privirea după un salut scurt schimb coordonatele prind momentul imploziei castelului de nisip în care clocoteşte gândul de a pleca întoarcerea nu e posibilă intrus într-un fagure într-un stup într-un cuptor în care flacăra este mereu mai vie intrus...
într-o piesă de teatru jucată intens visul rămâne suspendat într-un felinar incolor se cântă încet pe aleile de sub paşii spectatorilor îndepărtarea de scenă se impune pentru altă gamă de trăiri destinderea vine în paşi repezi pe culoare întunecate când se aprind lumânările timpului în hohotul de râs al gândurilor nechemate fapta este în iubire cortina îndrăgostitul surprinde coroana în toate anotimpurile trăirilor lui iubirea este coroana - întreabă pleoapa aproape închisă a copilului înainte ca visul să încheie cântecul
bucuria- călăuza punctului pe trup de i închide stagiunea o redeschide în zâmbetul inimii puiului de om când deschide pumnii mărunţi să primească binecuvântarea Domnului
gândul meu primeşte respiraţia măştilor accident nefericit naştere prematură sau numai o întâmplare impusă de mişcările mâinilor Domnului pentru a-mi fi urechere neîncetată între gratiile ferestrelor casei şi asfaltul abia turnat din gaura care tronează în mijlocul străzii fatală intoxicare cu otrăvurile învelite în poleiala unui timp cu mască de nou prin care nici mucegaiul nu mai vindecă virozele insistent impregnate în trupurile oamenilor parfum de "nu ajunge" "se întâmplă" mai târziu" amânarea e sfântă şi graţia rostirii cu buzele ţuguiate împlinesc rolul nechezolului din timpuri triste dar mai curate cu o fărâmă de talpă aşezată pe gâtul libertăţii atunci puteai trăi printre gratii acum eşti ucis elegant otrava nu se mai toarnă cu găleata se vaporizează se injectează lent repet: cu graţia criminalului cu portretul intelectualului fără şcoală agramatului cu biciul în mâna crăpată de lene
gândul meu refuză să se mai nască acum de ce mamă mă întreabă băieţii ucişi de indiferenţa unei lumi de mucava cu măştile roase de carii în ochii omului nu visător în ochii omului care priveşte ţintă frontiera limbajelor morţii şi ale vieţii deopotrivă
de ce mamă de ce întreabă băiatul cu ochii din cărbunele speranţei fără aripi de ce întreb la rândul meu şi eu felinarul bătrân pianul vechi vioara fără o coardă inelul cu chei din mâna marinarului culegătorului de gânduri preţios aşternute inimii obosite de ce imposibilul cu greu redevine posibil sămânţa ştie mai bine totul şi toate câte putrezesc pentru a da continuitate dansului absurd al vieţii de ce
o lansare de carte este un botez al fragmentului sufletului autorului aşternut între filele cărţii pe care degetele ochii inimile gândurile cititorilor se păturesc blând sau aspru alcătuind comunicarea lumii sau... ieri a fost un astfel de botez îndelung aşteptat (din copilăria autoarei unui volum aparent greu de descifrat în realitate uşor de descifrat atunci când laşi viaţa să curgă prin tine precum sucul printr-un pai. aspiri. e un efort gândesc eu nu mare dar sigur plăcut mai ales că la final primeşti "fructul oprit" transpus în zeci sute de versuri. plăcută treabă de împlinit şi şi mai plăcută a fost atmosfera de aseară de pe la orele 17 până... nu mai contează când prietenii reîntâlnesc prieteni când o fiinţă plină de viaţă închisă în celula propriilor temeri îşi redeschide zâmbetul lumii prin floarea inimii sale, prin bogăţia lirismului său aparte dăruit tuturor. am primit înregistrările lansării Fructului oprit - un vapor numit iubire dăruire bucurie -toate împlinite pas cu pas prin suferinţă prin voinţă printr-o forţă de a iubi viaţa frumuseţea o forţă de "a prieteni" până la bucuria tuturor de a fi uimitor copleşitor de mare. nu spun aici numele autoarei. se ştie acum cine este. spun simplu că pentru mine bucuria ei a însemnat înseamnă şi va însemna mereu prin alte şi alte volume (că ea vrea să scape dar de-acum nu mai scapă nici de mine nici de cei ce-i iubesc scrierile) - infinită bucurie. să fie într-un ceas bun dezgheţul de acum şi Doamne ajută întru bucurie şi împlinire şi mai departe! adun gândurile celorlalţi vorbitori şi le aştern cât pot de repede, aşa cum au fost ele rostite pe parcursul lansării.
ghemuit în celula plină de întuneric deţinutul fără lumânare rosteşte ruga dintâi a mireanului se aprinde lumânarea întunericul îl întoarce în sine ridică braţele obosite deasupra închistării fizice evadează fără colivia trupului între a fi şi a nu fi bucuria gândului curat în braţele distanţelor care mângâie infinitul prin liniile invizibilelor bucurii nedefinite într-un spaţiu al limitărilor urâtului frumosului aşternut decor pe fundalul luptelor interioare pentru a rămâne Om în inima Inimii universale amb20septembrie 2013 (vineri 9:06)
trăsura cuvintelor întârzie poştalion al cunoaşterii lasă scrisorile pe masa de iarbă a principiilor vârstele biologice mor într-un crâmpei de amintire despre cum a fost cum este se împiedică armăsarii gândului într-un ce va fi când iubeşti cu toate nervurile frunzei în care agiţi un steag alb al adormirii minţii şi laşi inima să scuture rodul toamnei prima sau ultima a dialogului versurilor trăiri netrăiri amestecate în bolul de sticlă ameţesc mesenii uneori sunt doi în jurul lor cresc inelele minciunilor falsităţilor întâlneşti pe aleile virtuale un glas priveşti îndelung un chip te întrebi de ce când şi din ce punct alergi după trupul albastru să te aşterni punct de la tine spre el spre trupul albastru începi să ţeşi imaginarul inimaginabilul te ucide când deschizi câte puţin aripile cuvântului printre cuvinte cuvinte şi alte cuvinte rămâi la final să înşiri puncte infinite puncte le umpli cu gândurile tale despre iubire şi-aştepţi un colţ de pâine te urmăreşte felia are formă de viaţă întorci toate feţele mângâi toate muchiile rostogolind un cocoloş de azimă în forma unui poem plin plin de tine de el chipul trupul albastru îţi trimite un dar de apă un dar din val în val crezi în darul lui apoi simţi pasul cum tremură în tălpile tale golite de sensuri
trăsura cuvintelor întârzie poştalion al aşteptărilor lasă plicuri goale la fiecare colţ de drum umple-l cu răbdare şi bucurie închipuită cândva le vei cunoaşte şi vei râde de toată această întâmplare înşiruind printre firele de iarbă şerpii îndoielilor înveliţi în pergamentul din care inima ta se aude cântând fără praguri fără opriri cântă
trăsura cuvintelor întârzie poştalion al banalului te întâmpli cititor al propriilor aşteptări pe piatra de hotar dintre a fi şi a rosti două cuvinte
.jpg)
.jpg)