...în secunda fărâmării
şi lasă-mi, Te implor,
pe pajiştea sufletului meu,
dalta pe muchia căreia,
a mai rămas o fărâmă de timp din ochiul Hidrei,
înainte ca otrava
să-i împodobească acea cochilie goală a vederii.
în talpă,
lasă-mi iarba amară să-mi vindece rănile
iar drumul de jad, drumul...
lasă-i nodurile să-mi atingă tâmplele,
de câte ori
noaptea fiinţei mele se adânceşte în banal.
voi scăpăra cremenea cuvântului
printre paşii sămânţei de plumb,
până la durerea desprinderii cojii
de bobocul uimit de lumina soarelui.
m-am rătăcit o clipă în pumnul fiarei.
m-a strâns fără milă,
jinduind la fulgerele fără culoare ale tăcerilor false.
un zvâcnet de ape m-a trezit,
lăsându-mi pământul
să primească metalul daltei izbăvirii
printre lacrimi, nerostiri şi roua dimineţilor netrăite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu