liniile dor în trup de fum

tălpile fug printre culori de umbre absurde

mi-e dor să-mi fiu sens în racla în care oasele albite de gânduri

redesenează sufletului contur

de câte ori toamna îşi aruncă măruntaiele de iluzii în balta săracului

mă mai aştept pe linia vieţii acolo unde un dâmb de piatră împiedică pasul

înainte de rostogolire

mă aştept în tâmpla verde a copacului inimilor gemene

pe ramul al doisprezecelea, unde mugurii nu mai cresc

acolo păsările nu cântă nu zboară nu-şi ciugulesc puful de dor 

doar sunt. acolo doar zborul e zbor culoarea culoare sunetul sunet

învelite în ecoul beat de atâta linişte încât devine doar răsuflare şoaptă...

Nimic

mai strănut odată sănătos pe o margine de ram

mugurii învaţă doar zborul prin coloanele orgii timpului

lăsând dreptul la înălţare în pumnii de copil ai spiritului setos de cer

foamea sufletului stinge lumânările de iarnă între degetele de gheaţă ale încercărilor

apoi adoarme cu gura căscată

sforăindu-şi trecerea spre încă o secundă netrăită

liniile dor în trup de fum

tălpile lunecă printre punctele de foc ale altarelor ridicate inutil

în trup de punct

râd cu tălpile în aer de durerea zvâcnind

până în inima bulzului în care uneori

din fragedă minte

plâng

 banalul îmi atinge corzile gândului lăsând urme de iarbă

prea dulce pentru a fi adevărată

iarba amară a timpului meu îmi presară pe răni gheaţa adevărului

plec pleoapele  cu palmele nevăzute la pieptul de fum

al dălţii treptelor trezirii...

nouă litere curg

printre buzele ce au învăţat ruga de la răspântii de drumuri

unde doar troiţele sunt mângâiate de vânt...