aş vrea să cred că mă pot plimba prin viaţă. în fond e un ideal, nu?
dar...uite cum accelerez
pasul în fiecare secundă şi uit că uneori, chipul meu se oglindeşte în lacrima pământului. o văd lacrimă dar poate fi foarte bine zâmbet.
uneori îi simt căldura zâmbetului, alteori o privesc îndelung până muşcă din mine fărâma de disperare transformând-o în iarbă. apoi pasul calcă adânc iarba spre înainte.
nu uit să privesc verdele dar pasul calcă şi calcă, şi calcă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu