sunt doar colbul

sunt doar colbul dintre ghearele tale, vântule-gândule...

fulgerul ochilor tăi sau al coasei răvăşind pletele fericirii

într-o tainică eliberare de blândeţe

evaporare a vieţii, sublim răsturnată pe divanul cuvintelor,

când sensurile, gheişe ale începuturilor,

rostesc sau curg în esenţe de timp, spărgând una câte una coarnele virgulelor

le transformă în puncte până la strigătul lumilor 

universuri de tăceri se readună la conferinţa pietrelor cu nervurile deschise 

din peşterile cu ecouri în care cerurile,

nu au uitat să lase codurile glasurilor de îngeri răzvrătiţi întru cunoaştere

se întorc rând pe rând, câte unul sau  câte doi, 

închipuindu-şi cuminţi că sunt suflete pereche...

în fapt, doar alăturări de valuri, purtând aceeaşi vibraţie.

doar o frântură de zâmbet din adâncul formelor cupă lipseşte.

vine curând, frământându-şi pumnii mărunţi, mărunţiţi de aşteptare...

sunt doar colbul albastru răsfirând cioburi de alb printre ghearele tale, gândule-vântule...

mai lasă-mi secunda în care să uit pasul, pe umbra ruginită a încercărilor.

mă arunc în iarnă,

cu încă un rod zdrobit şi un bob de rouă din scoica promisă...