cerere

cer o amânare-n cer și
râd de mine privind oglinda

cândva mă voi privi
din spatele ferestrei de ceață
ca o simplă fantă de lumină între a fi
și a exista veșnic gând în inimile celor care
încă nu vor uita să-mi rostească numele

așa cum eu acum
rostesc numele tatălui meu
și simt mâinile sale sfinte pe umeri
și pe creștet iar și iar
reîntorcând timpului urechile
spre copilărie

cer o amânare în cer
de câte ori palpez ceea ce doare

undeva sub pielea gândului
o alună cade din ghindă
crește și crește înălțând metaforele

țin palma deasupra nopții
când trupul obosit îl aștern
pe patul de cuvinte nescrise

cetatea se ridică drept neuitând să lase
undeva între ziduri la răsărit
piatra unghiulară

cineva zguduie zidurile
ea rămâne neclintită iar șarpele alb
îmi face semn dintr-un inel
că cererea mi-a fost acceptată

adorm cu mâinile tatălui pe umeri
cu Privirea Tatălui în inimă

mâine mă voi trezi același om
puțin schimbat
buimac începând altă zi un alt prim pas
printre năluci de verbe
prea gândite prea simțite
pentru a fi clar inserate pe piatra
din colțul de la răsărit
al speranțelor amânate

Anne Marie Bejliu, 23 martie 2016