doi nebuni cu pumnii spre cer

asmut cuvintele împotrivă-mi cu un simplu gest
de închidere a gurii
în oglindă privesc ceva fix ceva mobil
îmi trece coada neagră pe sub nări
pleacă undeva prin casă
mă lasă singură să lupt cu toate câte generez
cu voie și fără voie
e o nevoie acută de liniște și dau din mâini
strig la personaje până la urmă închipuite
poate că și eu sunt propria-mi închipuire
celelalte sunt închiriate
le păstrez prea mult uneori
și proprietarii încep să-și ceară drepturile
unii cer și stângul îl dau și pe acela. scap

ideea este că în căutarea liniștii deschid porți
prin care răzbate tot mai mult gălăgia gălăgiei
de multe ori semn al unei morți rapide în tine

ghinion. și eu care credeam că am mai înviat
cu un pumn ridicat spre cer și altul spre pământ
nu a lovitură ci a inimă lăsată să bată
sau oprită o vreme în căutarea altei bătăi

închiriez bătăile cerului cu pumnul întins spre el
și ochii larg deschiși nevăzutului

tu ce mai faci, prietene?
mai ai grijă de nevăzut cum spuneai mai demult
sau vrei acum să mă imiți

hai! îmi place jocul ăsta în care suntem
doi nebuni cu pumnii ridicați spre cer
în căutarea unui nou ritm al bătăii inimii

Anne Marie Bejliu, 13 martie 2016