Gând de zi 8 octombrie 2013

 urci cobori urci cobori 
eşti ca un metronom pe verticala gândurilor
odată cu râsul şi plânsul te ridici te înclini
vioara cântă şi cântă şi cântă 
la oprirea metronomului arcuşul tace se lasă seara
notele curg rămâne goală fila
copilul cu ochii de vânt întoarce pasul profesorului
pe podeaua lustruită alunecă
tandră mişcare finalul e ciudat e abrupt
dezlipeşte-te de poveştile triste domnişoară nedomnişoară
ascultă tremurul ciocurilor din picioarele obosite
şi mai învaţă domnişoară să strigi
nu ca motanul înger ca tine ca mine ca toţi îndureraţii

şi dacă e penibil ce fac - întreb şi scutur mâna a lehamite
strigă femeie până când întorci un cap de câine
oamenii sunt aproape ca leii nu întorc vârful cu ochi decât la bine
şi la răul altuia pentru a privi hăhăind neîntrerupt
câţiva au învăţat să nu întoarcă deloc privirea
ei vin se apleacă asupra ta pe caldarâmul unde eşti căzut
te privesc în ochi blând şi te ridică
câinii latră până când cheamă mâinile zdravene multe indiferente
rămân atârnând pe lângă corp
conturându-ţi necazul cu umorul actorilor de mâna a doua
în clipele acelea nu mai ştii
tu eşti lovit sau ei tu eşti bolnav sau ei

ceva se întâmplă mereu în cercurile sparte de ură

(pe maimuţa din imagine o cheamă Darwin)

Gând de dimineaţă 8 octombrie 2013

ridică din ploaie timpul ăsta atât de greu
piatră de gâtul alergării
căutări căutări 
şi o atât de mică descriere a pasului printre pietre de râu
îmbraci zalele anotimpurilor
te ascunzi printre frunze călătorule cititorule 
printre litere cuvinte fraze prelungi
te cauţi te amăgeşti răscoleşti furtunile omului pană
omului sunet omului daltă
penelul în cruce e în dreapta ta
întoarce o clipă privirea şi ridică-l
pe cizma unui lăutar s-au adunat
stropii de gânduri ai copacului în care frunzele
au uitat să mai rămână
s-au colorat a toamnă şi cad tot cad

Gând de dimineaţă 8 octombrie 2013

respiraţia copilului e slabă
spitalul e golit de oxigen 
plasma gândului toarce într-o memorie 
a asfinţiturilor netrăite
se învelesc statuile copiilor
cu trupuri de păpuşi contorsionate
cu ceara albinelor însetate de esenţe
într-un fagure privesc toamna cuvintelor
şi palmele în care punga de plasmă îngheţată
aşteaptă să-i topesc fricile cu căldura pieptului
plin de dorul copiilor
cu trupuri de păpuşi contorsionate

în câte umbre Doamne să mai rătăcesc
până când întoarce-mă-voi la cuibul palmelor fericite

de câte ori plasma va mai îngheţa în frigiderele uriaşe
pentru trupurile copiilor copiind conturul contorsionării
până la strigătul mamelor anotimpurilor răsturnate
într-un chiup de durere

respiraţia copilului e slabă
undeva deasupra trupului contorsionat în forma păpuşii
nereuşit construită de mână de om
sufletul surâde unor timpuri
pe care nici un gând nu-l trăieşte până la capăt

graţie şi otravă

muşcă muşcă timpul din graţia naturii şi foamea omului creşte ura lui creşte urâtul din el creşte
până când Doamne până când
unde mai încape atâta mâncare atâta otravă transformată în bombă cu efect întârziat 
cancerul urcă digurile urcă podurile frânge arcuirile aripilor în zbor înghite umbrele visurilor 
visurile au murit de mult 
înghiţim plastic aromat otravă aromată vom mângâia animale de pluş plante de plastic plante de pânză de va mai fi vreun trunchi de copac de doborât
sintetic sintetic sintetică iubire sintetică prietenie sintetică graţie sintetică nebunie 

pardon
nebunia rămâne reală urâtul rămâne real 

cât omule cât te mai arunci în faţa mărăcinilor sintetici în faţa bonomiei sintetice cu colţi de fiară cât omule cât
de câte ori mai crezi că Mâna Domnului te va salva când te rogi înjurând înjuri rugându-te mângâi lovind dansezi tropăind pe altarele gândului curat

strig într-un corn sintetic în care fuga de viaţă este generalizată 
moartea de-a-n picioarele este modă model tipar

soarele arde ţi-e teamă de el chiar de-i visezi lumina să-ţi fie vigoare

luna cum o vei transforma omule cu gândul de fiară
şi fiara se domesticeşte şi iarba amară devine iar iarbă crudă
primăvara nu ne mai iartă sare la pârjol înainte să-i privim frumuseţea
cântecul moare în tubulaturi frânte zdrobite ca o conservă de tablă de plastic 

muşcă muşcă din graţia naturii om flămând până când sărăcia te va domoli şi-abia atunci vei învăţa să priveşti ochiul copilului neajutorat ochii mamei când îi smulgi bucuria vieţii ochiul animalului îngrozit de ura ta când încearcă să-ţi vorbească pe limba dată lui de Domnul a animalului a copilului a omului cu handicap care priveşte spre tine cu speranţă iar tu tu om flămând în ura ta otrăveşti distrugi ucizi totul în calea ta

pe un colţ de stâncă din golful sufletului pescăruşul aşteaptă încă un val şi altul şi altul
o altă arcă a lui Noe în care tu vei lipsi...

------------------------

notă:
citat din postfaţa volumului: Pescăruşul Jonathan Livingston de Richard Bach:

<
"Nu înţeleg cum poate iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă.">>



imagine din Roşia Montană

Gând de seară 4 octombrie 2013 (împletitorul de coşuri)

frecventez dugheana unui împletitor de coşuri
privesc uneori mâinile lui invizibile cum nasc noduri lucioase
liber vântul vizitează înăuntrul în care scoici şi pietre albe
umplu gândurile de linişte

litanie prelungă a vieţii desfăşoară în fiecare nod omul
file întregi se prind armonios între spaţii praful gândurilor se ridică
are genunchii înroşiţi de aşteptări

mirajul împletiturilor mă înveleşte
copilăria o întrevăd printre hărţi de noduri setoase în a primi florile
şi peştii şi pâinile calde şi nerăbdarea jucăriilor de a fi prinse
de mâinile copiilor sărmani singuratici
colţuri de cozonaci stafide pitite printre împletituri zâmbesc omului matur
sunt cuvinte uitate în poalele răsucite ale bunicii şi ale mamei
de când soarele era mingea de foc a Domnului luna
era desfătarea nopţilor albe albite de lungile adunări scăderi
forme geometrice care dansau neîntrerupt
prin faţa ochilor pe atunci neobosiţi de schimbare

frecventez de 45 de ani dugheana unui împletitor de coşuri
îmi aleg de fiecare dată alt coş încerc să-l prind pe cel mai mic
mi-e dor de stafidele firimiturile de cozonac de miezul de nucă
răsfirat pretutindeni şi mereu aproape de sufletul meu
prin coşurile mari şi căutările reîncep
afund mâinile în adâncurile împletiturilor număr nodurile
restul vine de la sine mai aspru sau mai blând
după vrerea Împletitorului unicului coş cât golurile infinitului
prins în covrigul aşteptărilor Lui

imagine: Salvador Dali - The basket of bread

Gând de zi 4 octombrie 2013 (17:45)

ascultă-mă nu mă alunga din auzul tău când ridic piatra nu pentru a lovi
pentru a învăţa sculptura propriei înţelepciuni întru adevăr
nu adevărul meu nu adevărul tău
spun adevăr şi mă cutremur când din senin devine negură totul
când râsul devine plâns când noaptea se întoarce la albul dimineţilor când somnul tremură în bobocul abia răsărit la început de primăvară
şi câte seminţe văd că nu putrezesc rămân undeva între pământul rodnic şi suprafaţa subţire a iluziilor
desenez în neştire flori capete de început apoi cresc finalurile sub degetele mele
grăbită mereu să termin de când mă ştiu stric aranjamentele logica se răsfrânge sub ochiul frunţii şi mă năpustesc ritmat asupra mea să mă cert
singură mă cert sau poate în cearta asta Tu mă cerţi mereu mereu
armăsar nepriceput mai sunt când aud de adevăr Doamne

pe colţul patului doarme un motan din când în când se trezeşte speriat şi mă priveşte cu ochii prelungi de culoarea strugurelui alb
uite că îi voi contura ochii pe hârtie să găsesc şi culoarea
spuneam că se trezeşte speriat
da şi răsuflă greu şi mă priveşte îndelung
pun mâinile pe ceafa şi gâtul lui stă cuminte aşteaptă o vreme apoi îl simt cum îmi mângâie mâinile cu obrazul îmblănit
adoarme liniştit
îl învelesc la rându-mi cu privirea
poate gândul meu l-a tulburat Doamne
ştiu adevărul e în Ochii Tăi nedefinit de noi făpturile speriate mereu de noi înşine de gândurile noastre năucite de informaţii

ascultă-mă nu mă alunga din ghemul adevărului când greşesc sunt ca un pumn agitat în care sângele se zbate să curgă liniştit

reiau mişcarea ştiu că nu mă vei alunga
mi-ai răspuns în sămânţa care a prins rădăcini în paharul aşezat pe marginea ferestrei pentru un rug de lumină din trupul soarelui
ridic piatra nu am daltă gândul îmi este daltă acum
îi rotunjesc marginile şi într-o fracţiune de timp se întoarce la forma dată de Tine
surâd lipsei de culoare

mă alung singură din auzul Tău în mişcări repetat fragile gânduri aştern
încropesc în jurul fricii velinţa toamnelor care au mai rămas
în şiragul fără cuvinte al vieţii

am uitat să mă ascult

Kevin Kern - Pearls Of Joy -

Gând de zi 4 octombrie 2013 - visul coşmar -

scapă-mă Doamne de visul coşmar în care omul 
devine din ce în ce mai mult fiară
ochii tâmplele ard frisonul nu întârzie să apară
se încinge hora stăpânului cu biciul din sferele verzi ale cancerului urii
sculptorul a încercat odată să o modeleze
îi iese din daltă un fruct nu-l gustă nu-l vede
răsuceşte mai departe dalta pe laturile ascuţite
până la crud până la frumuseţe
arta nu iartă retrimite mesajele nopţilor
în care lupii urlă la frumuseţea stranie a lunii
îmbrăţişează copacii cu trupurile lor
nu muşcă vorbesc şi vorbesc şi vorbesc surzilor orbilor muţilor
fără cuvinte luna rămâne rotundă rece stranie atât de iubitoare
sărută noaptea înainte de răsărit şi adoarme
totul e atât de firesc încât poemul râde în hohotele misterelor închipuite
sculptorul lasă dalta nu ştie unde şi începe să încolăcească şerpi pe haloul ei
îndoială necunoaştere felinare verzi cu capetele în colţii lupilor
în colţii cântecului lor nesfârşit

scapă-mă Doamne de visul coşmar
l-am desenat l-am sculptat cu gândul în carnea
în pielea cu atâţia pori deschişi încât am devenit eu însămi flaut
uneori găurile se astupă de minciunile pământului şi cântecul îmi devine strigăt
alteori găurile rămân libere tubulaturi prelungi cântecul devine doină nu jelesc nu suspin
las sunetele să alerge cai liberi cu şaua prinsă de gardurile principiilor

scapă-mă Doamne de visul coşmar

David Guetta - Without You ft. Usher (Piano/Cello Cover) - ThePianoGuys

Gând de zi 3 octombrie 2013

alergi alergi spre câmpia deschisă mereu
cânţi şi violoncelul îşi aruncă şi el coardele printre sunete
râzi în hohote cu tălpile goale prin toamnele şi iernile sufletului
izbucneşti flacără în lumina răsăritului
când dimineţile îţi frământă tâmplele obosite
cauţi cauţi surâsul muncii al rodului
plin de savoarea sudorii sufletului tău şi al minţii nărăvaşe

într-un târziu în miezul unei zile de octombrie
regăseşti ploile şi visurile toate zgribulite
într-un cerc de umbre
dezvelite indecent în faţa siguranţei tale
de a fi şi a rămâne om

alergi alergi mereu spre poalele muntelui de întrebări
în ritmul vioi al paşilor speranţei
că vei fi văzut retrăit de oglinzile apelor
izvoarele primesc imaginea ta regăsită ţie
într-un ciob de gânduri disperate
te linişteşti pe o piatră cenuşie îi reconturezi iubirea
şi o mângâi nesfârşit pentru a-i regăsi adevărul

statică prietenie într-un bol plin de pământ
în care crucea adună aşchiile
pentru o nouă sculptură
definiţie a unui destin fragmentat
de bătăile repetate ale rafalelor vântului schimbării

alergi alergi...

imagini: Vladimir Kush

Gând de noapte 2 octombrie 2013

ajung să-mi fie teamă să respir
când aerul stătut îmi umple sfera 
în care timpul limite apare că şi-a pus
timpanul firii explodează în durere

şi cuşca gândului tot creşte în apus
prin răsărit implozii dau să fie
nimicului de patimă străpuns
când într-un colţ tu-mi cânţi despre "iubire"
în dulci apoase note mă cuprinzi
şi simt indiferenţa cum expiră

un nor firav în înserare uite că s-a stins
o noapte bună scurt îţi spun şi plec în sferă
şi iar şi iar în dimineţi opace aflu că un vis
e o petrecere de-o clipă-a minţii dense

creierul abia trezit s-a strâns
în afirmaţii cu plecări întoarceri grele

cum timpul seceră cu paie la urechi
îi pot da foc să luminez celula
în care vrei tu cu putere să mă prinzi
sub vorbe blânde - aparenţă de plăcere

eu evadez în scurte limite de gând
sunt spirit liber ai uitat că fierb şi ard nestins
în jarul jocurilor dintre emisfere

ajung să-mi fie teamă să respir
când aerul stătut îmi umple câmpul

din sferă am plecat nu prea demult
când timpul în urechi şi-a prins durerea
fragmente mici precum cireşele din joc
din jocul primăverii în care cântă speră
fiinţa în lumină şi în vis

Gând de dimineaţă 2 octombrie 2013 (cântă cântă. ajungi)

te chem printre rânduri şi gânduri metamorfoză a fiinţei 
într-un labirint formatat până la dispariţie
un punct suspendat între adevăr şi uitare
uitare şi adevăr abia îşi trage sufletul fluturele
când piatra rupe din treaptă piatra cu piatră
ca o daltă diformă modelează destinul
şi tu nu mai ai cum să-l readuci la forma plăcerii

ce bucurie pe îngeri
când durerea devine metaforă în pasul tău
şi creşti şi creşti până la strigăt
tragi după tine piatra legată aripile le laşi desfăcute
eşti optimist ca un crist pe crucea neîntoarsă
pe crucea normal ridicată între hoţii de gânduri de viaţă de visuri

câtă legendă încape între piatra pe care o porţi cu stoicism şi treaptă
câte aşchii desprinse erori ale alegerilor

nu mai râde nu mai plânge
strânge buzele în efortul trecerii trezeşte-te mai bine până auzi
fâşâitul altor aripi
îngerul tău te aşteaptă în vârful piramidei fără trepte
poate de asta piatra muşcă te muşcă de spinare de tălpi

mergi încet prea încet
derulări de rânduri prin gânduri cuvinte şi trepte
şi aşchii de piatră sub o daltă aproape rotundă
diformitate a înălţării

niciodată mântuire nu aici visează mai departe

crucea te va întâmpina ca o piatră fără braţe
în tine umbrele alintă hohotul existenţei
omule cu ochii din aur vechi cântă cântă
ajungi

promisiune mereu amânată
când ajungi te umpli de cer
până atunci trage trage piatra
cântă cântă
ajungi...

imagini: Vladimir Kush

Gând de dimineaţă 2 octombrie 2013 (neputinţe)

îmbracă-te strigi ca un naufragiat între verb şi mângâiere
strigă mai departe sunt surdă şi mută orbi suntem amândoi 
când ne rostogolim printre anunţuri depăşite de termene false
au venit au venit îţi răspund
mă îmbrac mă îmbrac spun încet şi fără a mă auzi pleci înainte
către uşa unui spital în care cazurile golite de informaţii 
ridică braţe neputincioase deasupra filelor 
documentele îşi ard cotoarele cuprinsul apoi miezul în flăcări 
devine izvor de căldură o păcăleală continuă a minţii sufletului 
spiritul nu a crezut şi nu va crede în falsitate superficialitate ură
el îşi continuă absorbţia uneori apatic alteori fericit neatins de aripile
ieşite noduri din mlaştina neputinţelor
îmbracă-te îmbracă-te
pentru ce îţi răspund tot cu o întrebare
pentru a nu opri lanţul iluziilor
te-ar ucide un asemenea gest larg nu ştii de-i bine sau rău
polul surd te atrage cu braţele caracatiţelor plăcerii
un clown s-a cocoţat pe o minge şi surâde galeş (să nu spun prosteşte) 
unui tigru şi el cocoţat penibil pe un scaun rotunjit la capete
ce-ar mai alerga acum pe ţărm către liziera pădurilor junglei
şi eu

Gând de dimineaţă 2 octombrie 2013

să ne desprindem de înţelegerea unei răspicate explicaţii
la bordul vasului fără catarg
să ne unim braţele într-un lanţ fără zale 
un şirag fără golul gol un nimic înfăşurat în jurul capetelor
ca un laţ fără schimbări
reprezentant demn al monotoniei gândirii seci
să ne fim zală în zală printre răsuciri de priviri
superficial aduse la rang de studiu

ce cazuri Doamne ce cazuri
prinse în acoperişurile unei toamne fracturate
şi a unei ierni grăbită să umple spaţiile cu ninsori
şi câte tălpi tac pe asfaltul interminabil umed
băltocit de însingurarea oamenilor

ce cazuri Doamne ce cazuri
şi de câte ori înţelegerea stagnează când tu Doamne arunci în aer
geometriile iernii
când florile animalele şi acele întruchipări ale visului tău încă dorm

să ne desprindem deprindem de şi cu şi mai ales aici
între două arcuiri de tristeţi de înţelegerea unei răspicate ierni
grăbită să-şi întindă tentaculele îngheţate deasupra umbrelor

ce mai poţi înţelege Doamne când într-o clipă e toamnă
în alta e iarnă într-alta primăvara tâmplele le umple de vâlvătăi
în explozia verdelui apoi vara arde totul plictisită să mai aştepte
ca toate şi tot să prindă matura înflorire matura împletire de forţe
a valurilor unei mări echilibrat furioasă în fiecare zi în care omul
fără căpătâi îi aduce jertfa trupului lui plin de saturaţia nimicului

încadrat între a fi şi a nu fi refuză să mai respire
aerul viciat de uri de furii inexplicabil revărsate asupra nevinovaţilor

să ne desprindem...

imagini: Vladimir Kush

Gând de seară 1 octombrie 2013 (semn de carte)

trimiţi pe căile nerostirilor cuvinte fără acoperire de multe ori trezeşti demonul sau numai o fărâmă din el tremură sub acoperişul bunătăţii zvâcneşte. 
acutele se simt sau nu...
 eşti ca o explozie implozie de gânduri nematerializate.
ridică-mi o clipă foaia de hârtie de pe părul încă nedesenat şi vezi dacă în conturul meu lipseşte ceva.
am rămas cu impresia că m-am rătăcit în altă cruce lăsată de tine prin textura hârtiei apoi pânza din care ai croit velinţă pentru sufletul meu se zbate mereu într-un chiup de iluzii.
mai lasă-mă o clipă să respir greu apoi grăbeşte-te să mă resuscitezi.
caut binele în om în oameni în primul tău gest de apropiere cu desenul neterminat care sunt.
te rog completează-mi chipul apoi dacă vrei şterge-l... şterge-l complet.
respiraţia aspiraţia incompletă mă înnebuneşte şi-mi lasă urme adânci de câte ori vii şi aşterni culori peste culori pentru a-mi căuta cercelul de scoică şi palmele palma ridicată la nivelul umărului doare. 
ruga o păstrez în suflet în inimă... 
izbucneşte de câte ori privesc o fereastră care-mi trezeşte alergarea spre infinitul frumuseţii seninului şi al smaragdului câmpului pe care macii îmbobocesc
 somnul fiinţei mă trezeşte pe cale...
adevărul se înfiripă ca un sugar matur prins în pictura ta la sânul cuvintelor pline cu esenţele intacte.

Doamne cât de mult îmi place să-mi fii să-ţi fiu...
între tine şi chipul meu penelul râde se scutură de culoare apoi se aruncă voios în paharul de apă pentru a-l umple se revarsă  se naşte alt chip diluat
seminţele chipului nou revin mereu le voi aşterne în pământ şi le voi privi creşterea
poate mă regăsesc în acel ceva ridicat de inspiraţia aspiraţia ta... poate în semnul dintr-o carte amânată a fi citită...

imagini: Vladimir Kush

Gând de seară 1 octombrie 2013

mă îneacă gândul de a fi simplu acoperiş pe rana fără capăt a universului tău
te recunoşti în fila aceea îndoită şi râzi
mă întrebi dacă găsesc uneori cuvinte urâte ieşite răzleţ din degetele tale
îţi răspund că nu le-am căutat n-au sărit în sprintul lor
printre gândurile de sub taste la mine
frâng o clipă viaţa
lasă-mă să uit mobilul unei munci fără capăt fără aşteptări
simple răbufniri în care mă regăsesc întreagă cu binele şi răul

te-aş întreba chiar te întreb
ce părere ai despre raportul de forţe Dumnezeu -Demon
ca în dialogul tău aparent naiv cu domnişoara L

undeva cândva voi înţelege că dualitatea există şi sus şi jos şi peste tot
ca în orice proiect în care eroarea este uneori esenţială
un fel de antifurt aplicat de inventator după cum a fost prinsă în proiectul lui
la fel şi crucea este semn clar al dualităţii a toate şi tot
în existenţa asta devenită supliciu

ce frumos spune o prietenă:
oamenii inventează şi lucruri frumoase
completez eu - precum Crăciunul şi alte gesturi învelite în sărbători
cu tematici acum în mintea şi sufletul meu
depăşite de adevărul aflat din spusele Sfinţilor Părinţi

cum vor să dăruiască bucuroşi la final-început de an
e drept e bine e gingăşie şi tandreţe în acele fragmente de timp

crucea uneori se răstoarnă
din ea iese cel din capătul celălalt al bucăţii de fier
polul negativ
cum ar fi existat echilibru în univers şi cum răul -tot un bine în felul lui
 s-ar fi răsfirat deasupra tuturor principiilor aparent frumoase corecte 
precum cireaşa de pe tort care dărâmă tot edificiul dulce al unei sărbători

binele -răul
există amândouă altfel pământul ar fi static şi uimitoarea lui mişcare întru viaţă 
s-ar pierde într-un punct în cădere liberă printre capetele fără capăt ale existenţei
nimic şi Nimic...

Gând de noapte 30 septembrie 2013


strig lumii că nu mai vreau să adorm 
în tainele dezvelite otrăvite ale durerii ale urâtului uman
le ştiu le adâncesc într-un colţ de batistă
pun câte un bănuţ apoi fără nod
- simplă înfăşurare de aţă dau orbirii -
şi strig strig mai departe lumii de când văd moartea cuvintelor
pe altarul securilor urii
altarul nonsensurilor
masa acumulărilor de tăceri nefireşti

într-un strigăt fără noimă mă risipesc şi învăţ încet încet
privind de pe umărul "Pictorului orb" scările portativele pline de zbor
pline de puncte albastre pline de iubire tăcută matură
cum pot împărţi între orbire şi surzenie cuvântul dintâi
ruga porneşte la vale cu un vârf de dor reaprins între pietre
de mâinile sălbaticului

drumul e plin de mărăcini
frumoase forme frumoase geometrii răsturnând caracterele

strig lumii fără să adorm
cu scufia sămânţei putrezite pe cap ridic tulpini de visuri
deasupra principiilor
-minerale absurde impuse autoimpuse cu praguri prea multe
unul îmi este dăruit de El îl cânt mă încântă
apoi pas înainte salt pe marginile oţelite ale gândului
aruncare a dorinţelor spre înalt

de fapt scenografia mă plasează într-un singur punct
din care ochii joacă roluri inedite
fiecare se aşează cuminte pe o parte a drumului
când se întâlnesc e semn de neliniştire a gândului
totul devine dublu

răscruce sau nu dublurile sunt iluzii

le alung de o parte şi de alta cu braţele ochilor orbi

pictorul îmi lasă trupul liniştit pe umărul lui
primeşte în palma de urs pensulele noi
şi culorile aleargă aleargă nebune

recunosc ritmul e al strigătului meu
tac stau cuminte pe umărul pictorului

devenit far în plină furtună a trăirilor împrumutate

strig lumii să tacă nu mai strig
aştept finalul de tablou în care
de pe umărul pictorului orb privesc fereastra redeschisă
cu pleoapele lăsate pradă somnului trupului...

sursa imaginii: http://artindex.ro/2011/08/14/pictura-lui-ion-lucian-murnu/