mă îneacă gândul de a fi simplu acoperiş pe rana fără capăt a universului tău
te recunoşti în fila aceea îndoită şi râzi
mă întrebi dacă găsesc uneori cuvinte urâte ieşite răzleţ din degetele tale
îţi răspund că nu le-am căutat n-au sărit în sprintul lor
printre gândurile de sub taste la mine
frâng o clipă viaţa
lasă-mă să uit mobilul unei munci fără capăt fără aşteptări
simple răbufniri în care mă regăsesc întreagă cu binele şi răul
te-aş întreba chiar te întreb
ce părere ai despre raportul de forţe Dumnezeu -Demon
ca în dialogul tău aparent naiv cu domnişoara L
undeva cândva voi înţelege că dualitatea există şi sus şi jos şi peste tot
ca în orice proiect în care eroarea este uneori esenţială
un fel de antifurt aplicat de inventator după cum a fost prinsă în proiectul lui
la fel şi crucea este semn clar al dualităţii a toate şi tot
în existenţa asta devenită supliciu
ce frumos spune o prietenă:
oamenii inventează şi lucruri frumoase
completez eu - precum Crăciunul şi alte gesturi învelite în sărbători
cu tematici acum în mintea şi sufletul meu
depăşite de adevărul aflat din spusele Sfinţilor Părinţi
cum vor să dăruiască bucuroşi la final-început de an
e drept e bine e gingăşie şi tandreţe în acele fragmente de timp
crucea uneori se răstoarnă
din ea iese cel din capătul celălalt al bucăţii de fier
polul negativ
cum ar fi existat echilibru în univers şi cum răul -tot un bine în felul lui
s-ar fi răsfirat deasupra tuturor principiilor aparent frumoase corecte
precum cireaşa de pe tort care dărâmă tot edificiul dulce al unei sărbători
binele -răul
există amândouă altfel pământul ar fi static şi uimitoarea lui mişcare întru viaţă
s-ar pierde într-un punct în cădere liberă printre capetele fără capăt ale existenţei
nimic şi Nimic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu