scapă-mă Doamne de visul coşmar în care omul
devine din ce în ce mai mult fiară
ochii tâmplele ard frisonul nu întârzie să apară
se încinge hora stăpânului cu biciul din sferele verzi ale cancerului urii
sculptorul a încercat odată să o modeleze
îi iese din daltă un fruct nu-l gustă nu-l vede
răsuceşte mai departe dalta pe laturile ascuţite
până la crud până la frumuseţe
arta nu iartă retrimite mesajele nopţilor
în care lupii urlă la frumuseţea stranie a lunii
îmbrăţişează copacii cu trupurile lor
nu muşcă vorbesc şi vorbesc şi vorbesc surzilor orbilor muţilor
fără cuvinte luna rămâne rotundă rece stranie atât de iubitoare
sărută noaptea înainte de răsărit şi adoarme
totul e atât de firesc încât poemul râde în hohotele misterelor închipuite
sculptorul lasă dalta nu ştie unde şi începe să încolăcească şerpi pe haloul ei
îndoială necunoaştere felinare verzi cu capetele în colţii lupilor
în colţii cântecului lor nesfârşit
scapă-mă Doamne de visul coşmar
l-am desenat l-am sculptat cu gândul în carnea
în pielea cu atâţia pori deschişi încât am devenit eu însămi flaut
uneori găurile se astupă de minciunile pământului şi cântecul îmi devine strigăt
alteori găurile rămân libere tubulaturi prelungi cântecul devine doină nu jelesc nu suspin
las sunetele să alerge cai liberi cu şaua prinsă de gardurile principiilor
scapă-mă Doamne de visul coşmar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu