eşti ca un metronom pe verticala gândurilor
odată cu râsul şi plânsul te ridici te înclini
vioara cântă şi cântă şi cântă
la oprirea metronomului arcuşul tace se lasă seara
notele curg rămâne goală fila
copilul cu ochii de vânt întoarce pasul profesorului
pe podeaua lustruită alunecă
tandră mişcare finalul e ciudat e abrupt
dezlipeşte-te de poveştile triste domnişoară nedomnişoară
ascultă tremurul ciocurilor din picioarele obosite
şi mai învaţă domnişoară să strigi
nu ca motanul înger ca tine ca mine ca toţi îndureraţii
şi dacă e penibil ce fac - întreb şi scutur mâna a lehamite
strigă femeie până când întorci un cap de câine
oamenii sunt aproape ca leii nu întorc vârful cu ochi decât la bine
şi la răul altuia pentru a privi hăhăind neîntrerupt
câţiva au învăţat să nu întoarcă deloc privirea
ei vin se apleacă asupra ta pe caldarâmul unde eşti căzut
te privesc în ochi blând şi te ridică
câinii latră până când cheamă mâinile zdravene multe indiferente
rămân atârnând pe lângă corp
conturându-ţi necazul cu umorul actorilor de mâna a doua
în clipele acelea nu mai ştii
tu eşti lovit sau ei tu eşti bolnav sau ei
ceva se întâmplă mereu în cercurile sparte de ură
(pe maimuţa din imagine o cheamă Darwin)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu