Se aude un clopot încă se mai bate chemarea gândului la rostiri plăpânde dar puternice în ecoul lor către credinţa curată.
Nu glasul omului aduce fiinţa rătăcită la curăţenie ci glasul acela blând şi aspru totodată al clopotelor mari şi mici şi mijlociul compromisului în a alege să trăieşti până la scuturarea de ultima frunză a unei toamne ruginită în aşteptări iluzorii.
Uneori mă gândesc că iubirea poate fi limanul apoi mă lovesc de porţi uriaşe aşezate chiar în drumul pe care îl aleg. Dumnezeu ştie dacă este cel bun. Eu resimt greşeala alegerii prin toate cele ce vin bănuite sau nu de al nu ştiu câtelea simţ cu care m-a înzestrat Domnul. Şi eu nătânga de mine am uitat să-l folosesc conştient.
Asta nu se învaţă niciodată. Se respiră adânc din străfundurile subconştientului apoi se lasă să dospească pe parcursul circului în care te desfăşori făcând pe omul mergând când târâş când în patru labe când vertical.
De multe ori mergi pe patru labe cu spatele mângâind pământul şi abdomenul privind uimit cerul. Atunci primeşti atenţionări cu viteza sunetului şi a luminii cumulate într-un sac de încercări. Cu cât mai des cu atât mai bine pentru creşterea ta spirituală. Plângi râzi bombăni ba chiar şi rosteşti cuvinte grele urmate de bumeranguri şi mai grele ale propriilor vorbe negândite ajunse în vârful limbii accidental purtate de furii absurde pe cazuri fără importanţă. Te agiţi cu burta în soare admiri răsăritul şi apusul apoi înserarea te atinge pe fruntea asudată şi te trimite la culcare. Te ridici vertical pentru a adormi fără gânduri în visuri interminabile coşmaruri sau frumuseţi nebănuite pescuite de suflet în plasa imensă a călătoriilor lui singuratice.
Te trezeşti şi o iei de la capăt măsurând de câte ori lava vulcanului interior s-a reactivat. Priveşti icoana ochii se lărgesc fără măsura timpului în care scârţâi neîntrerupt la vioara cuvintelor surde.
Mut de iubire te întorci la poziţia abdomenului spre cer şi răsuceşti timpului timpanele în speranţa că vei auzi la rându-ţi câteva ecouri calde. Îngheţi preferi surzenia. Orb eşti oricum.
Rămâi privind cerul dând din mâini ca un gândac rostogolit de lăbuţele câinelui de pripas din grădina unui rai închipuit al omului copac al omului cruce al omului sătul de a mai fi formă cenuşie într-un experiment interminabil. Atunci cred că e momentul să te ridici să laşi verticala să-şi exprime frumuseţea şi să refaci sau să reconstruieşti primul pas spre a fi Om.
Ce dimineaţă învolburată trăiesc acum!
Privesc ferestrele cu ochii înceţoşaţi de gânduri şi tastele îmi atrag degetele cu încă o literă încă un cuvânt încă un gând. Le aştern pe toate aproape şi aştept primul bumerang.
Turnul de frunze ridicat aseară s-a prăbuşit. Acum pe covor este o pânză de rugină cu nervuri fantomatice din care picături de verde roşu galben iţesc nuanţele pentru că încă un poem.
autor foto: Victoria Anghelache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu