din scoica fără seamăn

în întunericul
propriului cuvânt nerostit, Doamne
mă descalţ
pentru a nu-i risipi strălucirea
dinainte de naştere

învăţ, Doamne, să-mi fiu
 şi nu mai ştiu dacă eu chiar sunt
sau numai umbra îmi este făclie

pe Tine, Doamne, încep să Te văd
printre nervurile razelor inimii
când în mine fulgerul
lasă arsura lui

ca o metaforă negândită simplu simţită
în clipele de restrişte
ale fiinţei
îngenunchiată umbră în faţa Rodului Tău

 pribeag printre lumi de suferinţe neîmpliniri
fărâme de bucurii
din scoica fără seamăn a Ta

Anne Marie Bejliu, 24 februarie 2015

ca un clopot fragil

din fiecare nervură a frunzelor mestecenilor
se aude geamătul unui cocor oprit
să-şi poarte zborul 
în aripile cuvintelor nerostite

pe fiecare inel al copacilor cu scoarţa albită
de Dumnezeu la naşterea lor
ca o minune a pădurii
este scris poemul unei raze de soare
înclinată graţios în ruga aerului

mulţumirea pădurii izbucneşte în floarea
clopot fragil
al fiecărui anotimp al neuitării

Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2015

prin soare-nserare

ca un clopot din ape surâzi dinspre Tatăl
şi-n rugă cuprins mă mângâi uşor

fruntea se pleacă-n pământul de ape
tu urci nu cobori nicăieri şi nicicând

nu voi opri gându-n ninsoare
să cuprindă iubirea de tine mereu
eşti poarta cu ivărul greu în sudoare
în mine mir şi alean de taină te port

ca un clopot din ape tu strigi îndurare
şi prin tine prin mine prin toţi în curând
iubirea de moarte prin viaţă spre soare
răsărit-a în coasa iarba de gând doborând

prin iarbă în rouă talpa răsare
rază de soare mereu pas alergând
mişcare în cruce prin soare-nserare
amurgul sărutului galop tremurând

şi iar prin gerunziu îmi cânt amarul
şi iar strâmb nasuri de poeţi necrezând
durerii-apăsarea prin aer lovind

Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2015

cu gândul mereu la tata

tată,
 unde te grăbești unde te-ai dus

de câte ori pumnul îmi cade pe masă
văd cuvântul tău pierdut prin cer
și aripa îngerilor micuți cum îl prind cu migală
și-l întorc spre tâmpla mea

stilet în vârful lui sunt. firul de praf adunat de tine cândva
remodelat vieții în viață prin viață călcând apăsat
meșterind mereu greșeli scări întregi de greșeli

și tu iertând ridicând urmele și umbrele...

tată,
mâna de câte ori mi-ai prins-o
să mă ridici din văi adânci și dense

de câte ori ochii tăi albaștri i-am întunecat
cu umbra greșelilor mele
apoi s-au luminat
 când au privit cuvântul meu scris

nu am fost și nu sunt nici măcar punctul în care
privirea ta fixa iubirea de copil
n-am reușit dar tu îmi spui îmi șoptești mereu că da

tată,
 mi-e dor de talpa gândului tău așternută blând
pe umbra mea de copilă nărăvașă

mi-e atât de dor încât cântecul frunzei părăsește ramul
în fiecare anotimp și-l va părăsi mereu când
 în șoapta ta îmi voi strecura inima
așa cum palma mi-o strecuram în palma ta
ascultându-ți inima cum calcă în tropot repezit
vârstele bunătății și înțelepciunii tale

tată,
 iartă-mi neputința de a fi fost aripă blândă mereu
în durerea ta

 iartă-mă tată...

Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2015

(pe 22 februarie tata ar fi împlinit 86 de ani)

înflorirea Lui

pe fereastra cu verbe se întâlnesc ovalele de rouă
diminețile răsăritul și înserarea
ca o asimptotă a valorilor în inima cuvântului
reînvață mișcarea

pasărea lovește pervazul gândul lovește inima
suntem încrucișări de lumini pe spirala vieții
într-o existență aproape banală

repetițiile nu ne iartă punctul în care greșeala crește
se înmulțește cu un potențial uriaș
în sacul de oase cântătoare căutătoare
de fericiri golașe în care de cele mai multe ori

bucuria își stinge flacăra ca o candelă cu fitilul prea mic
sau prea uriaș fumegă
 lasă pe degetele speranțelor fumul viselor

noi în nimicul iluziilor urieșește ne ridicăm
vârful picioarelor tocit dansează
poantele nu mai lasă curgerea firească pasul frânt
genunchiul în pământ izbucnește ruga pământul
secat sămânța o lasă să putrezească

deasupra a toate și tot înflorirea Lui

Anne Marie Bejliu, 17 februarie 2015

târziu

târziu târziul meu iubit sau căpătâiul păsărilor
în care cuiburile se ridică neîncetat
te citesc iar și iar printre oglinzile rămase întregi
aud cioburile cum așteaptă o eliberare absurdă
când particule de viață se vor ciocni
undeva între răsărit și amurgul troienelor tale

cuvinte răsărit amurg înserările care îmi sperie vrăbiile
spre somn spre încetarea oricărui hohot
și tu târziul târziului meu iubit mereu fără cântec rămâi

sărutarea lamei coasei te-a așteptat
în unghiul unui ipotetic viu amorțit într-un colț de verb

s-a răstignit umbra în buzunarul de la piept
ca un trandafir alb-roșu al nunții veșnice

tânăr mereu bătrân uneori zâmbești departe
mereu mai departe de mine chemi păsările să-ți compună
liedul iar tu cu flautul lumii redescoperi sunetele
sensurile iubirii în prin peste moarte

târziu târziul meu iubit nimicul ne înghite și uităm
ne uităm ne uităm

Anne Marie Bejliu, 15 februarie 2015

unde mai este armăsarul

mă muşcă un câine
îi mulţumesc pentru trezire
nu ştiu care-i este colţul cu care a luat o fărâmă din mine
dar îl mângâi neîncetat

îţi era frig mereu tată
până vineri când totul a devenit clar pentru tine
ai tăcut. noi speram şi speram şi speram
talpa tălpile tale să calce iar podeaua
am uitat tată vârsta undeva în inima ta mereu tânără

şi totuşi ea bătea încet tot mai încet mai calm

unde mai este armăsarul blând
unde se mai adapă
unde mai smulge
iarba primăvăratică a iubirii

îl caut neîncetat prin amintiri
copilăria mi-l păstrează intact

pictorul nu mai poate aşterne totul fidel
sculptorului îi scapă dalta în piatra de hotar
dintre bucurie şi durerea adâncă
în care încerc să nu mă scald

ea se scaldă prin mine lasă mereu
câte un vers prelung nescris
şi puncte... multe puncte. trupuri rătăcesc
între istorie şi prezent
undeva aproape de staţia maşinilor din cartierul titanilor...

candela arde. soarele ridică inimile alături de imaginile cerului
în care vă întrevăd contururile acum de abur plăpând

şi dorul sapă în cântecul cenuşiu al oraşului
odată al bucuriei...sapă...

Anne Marie Bejliu, 14 februarie 2015

goală în mine

stau goală în mine
vâslesc peste arcade de timp
în fapt rădăcini de copaci tăiați de vii 
de pe căile omului

în mine zgomotul nu încetează. oboseala crește
pas cu pas până calcă
așternutul superficial al liniștii induse
de câțiva megahertzi
și iluziile pe care le frământ în copaia copilăriei

netrăită copilărie a pruncilor
a căror coloană imită semiluna

jumătate de lună plină în care
m-am regăsit mamă femeie și copil deopotrivă

stau goală într-un plin necunoscut
doar până la punctul ciudat
care așteaptă să fie așternut

Anne Marie Bejliu, 9 februarie 2015

mă lași să întreb

simt că lupt. habar nu am cu ce lupt

oricât mă împotrivesc grăbesc totul și tot totul
mă zvârle de pereții propriei cetăți
care are zidurile de apărare ca niște site uriașe

fine sau nu știu că
mă văd toți iar eu mă ascund după mine în sine

după cinci sau șapte degete. aprind și o lumânare
în cinstea morții care nu vrea să vină

sunt încă respinsă de cer acceptată de El numai aici
în glod smiorcăind după și după și după

Doamne, lasă-mă să-mi iau crucea în spinare
să urc dealul apoi să lunec pe valea aleasă de Tine
fără pauză de respirație dă-mi un brânci direct în luntre

din fibrele copacilor se aude un tunător Nu
bine, Doamne, stau cuminte. mă lași să întreb
”până când?”

Anne Marie Bejliu, 9 februarie 2015

pocnește când și când undeva

și atunci a strigat ceva neclar 

cu mâinile a împresurat ceea ce credea că este el
ființa cruce în care nimeni nu mai vede regăsirea

singur pe drum a ridicat piatra
a lăsat vârful ramurii să-l atingă a rănire
sau a mângâiere

a fugit cu bulgărele de lume între palmele obosite
acum statice în care odată demult alunecase
din bolta cerului sau din marginea ei

povestea lui știe ce și cum și mai ales când
el nu mai întreabă. nu mai privește. zdrobește de pereți
amintirile într-un prezent pe care nu-l mai trăiește

pocnește când și când undeva
în unghiurile ascunse ale camerei mari
prea mare să-i cuprindă sufletul

trezește-te copilă cu ochii din cărbunele prezentului
umple filele cu litere
strigă la mine pocnetul

eu stau și-l privesc viu pe tata
în spatele ecranului de sticlă

Anne Marie Bejliu, 8 februarie 2015

Tata

cum şi mai ales de ce

te-ai ridicat de pe covorul cuvintelor fără sens
ai lăsat drumul să te atingă. în sfârşit trăieşti
te ating. eşti rece. galopul tău printre oameni
încetează acum

alegi fiarele gândurilor te privesc
strănută odată de două ori apoi să ne auzim cum

cum bate apa în piuă inima după iubire
cum se lasă cerul deasupră-ne tot mai aproape
cum dispar zorile iar nopţile devin albe

apropo cândva îmi descriai Calea Lactee
ca pe o cană plină de lapte
ştiu. eram copiii tuturor mamelor cu sânii dezgoliţi

flămânzi ne aninam de toate punctele şi ne hrăneam

cândva am ridicat o sferă până la geamul icoanei
 a căzut s-a spart. defineam iubirea

noi vechi vini ridicăm plângem apăsăm pedala fugii
orga rămâne în urmă. ne poartă dorurile în fuga sunetelor
 prin tuneluri lungi prelungi

ascultă-mă cândva cum şi mai ales de ce numai tu...

Anne Marie Bejliu, 30 ianuarie 2015

cuşmă căzândă

azi învăţ şi mă prefac a fi

ce nu sunt acum sunt
ce sunt acum nu sunt

iau o lacrimă
o transform în felii de câmp
şi scriu scriu scriu
până când din mine încolţeşte grâul

încolţeşte el
oricum eu putrezesc în felia de tort

cineva mă deşiră şi-mi lasă aerul plin de noduri

eu mă ridic din pământ cuşmă căzândă

între a fi şi a mă înălţa ce mai există
simt palpez aproape tot timpul
gelatina umbrelor

încearcă tu să fugi eu nu mai pot. rămân

aleea cu tei se umple de lume
cineva a căzut s-a ridicat
după o scurtă piruetă a salutat
a plecat. stop cadru. reluăm

Anne Marie Bejliu, 29 ianuarie 2015

păpuşi cu arcuri tari

troglodită soartă de a-mi număra zilele şi nopţile
pe un petec de zid în care înşirui vorbele pe care poate că
nu le-aş rosti înşirui niciodată
ţie lui ei lor niciunde mă duc niciunde mă întorc
drogată mi-e privirea de legănarea goală a leagănului

şi de ce nu aş pleca într-o secundă genunchiul auzului
şi văzului de departe înspre mine mai aproape tot mai aproape

până când aş termina cu această formă
poate geometrică poate închipuită a minţii în care las
toate sumele şi limitele şi graficele să scadă să crească neîntrerupt

cineva îmi strigă: eşti cu capul

da am şi capul undeva deasupra gâtului într-o dungă
încerc să privesc totul să mă liniştesc. greşesc
şi atunci ridic vertical totul şi pe mine
de undeva departe mă readuc în punctul de fugă
fără să fug. aştept. nu ştiu ce aştept

toată viaţa bat apa în piua speranţei crezând că undeva
pe un nor rozaliu aşteaptă Dumnezeu cu braţele întinse

încep să cred că disperarea îşi face loc
ştiu că numai El este pretutindeni şi aproape nicăieri
eu sigur sigur nicăieri niciunde şi undeva într-un aici închipuit
de lumea de acum plină de struguri copţi câţiva acri
nobilă rasă nobilă crasă indiferenţă
-----------
mă întorc pe şinele sorţii şi-mi număr nemorţii
sunt mai puţini decât ceilalţi tot mai puţini
îi aştern pe zidul alb în care mă trec şi pe mine
cumva într-o dungă în încercarea de a evada inutil
dincolo de frontierele sărutului păpuşilor cu arcuri tari

să mai cobor puţin ştacheta să fiu înţeleasă
sau împrumut un arc două intru cu totul în grafica turmei

rămân unde sunt

ori ori... totuna este

Anne Marie Bejliu, 27 ianuarie 2015

de plictiseală

aştept. oricum nimeni nu află
ce se întâmplă înainte de ploi

în mâna dreaptă cresc umbrele minţii
în cea stângă umbrele inimii fizice
aruncă din când în focul de tabără
câte o iubire

năstruşnic
spiritul lemnului aleargă printre scântei
răstoarnă încercările le enervează
apoi se aruncă pe gheaţa verde
dintre da şi nu

la final scorul
rămâne un egal oval cu vagi tuşe sferice

pe cer nici un nor numai ploi
mâine voi insera câte o diacritică
provoc ploile la duel

o virgulă atârnă în colţul gurii întâmplării
ca un fanion intrat la apă
de plictiseală

Anne Marie Bejliu, 25 ianuarie 2015
00:09

sursa imaginilor:

https://picioruse.wordpress.com/tag/desen/

aria chemării

te-am visat copil cu ochii de vânt
nu furtună ci iubire de viaţă
de lumină de necuprinsul cerului 
când umbrele îşi fac de cap între noi

erai şi eşti
fragmentul nescris din cuvântul dintâi

ai rămas acelaşi vers lăsat de Dumnezeu
să umple amfora gândului mamei

te răscolesc din când în când cu umbra mea
iar braţele te învelesc iar şi iar

fotoliul larg în care visele toate
au rămas fără stăpân seacă privirea

umblu năucă prin casă căutându-te
uneori îţi caut fruntea
spirjinită firesc de umărul stâng
alteori glasul se frânge auzindu-ţi chemarea

de câte ori Doamne
să mai repet şirul de gânduri în spaţii prea strâmte
pentru a-mi cuprinde dorul de aripi fragile

şi glezna, Doamne, glezna
de câte ori să o mai las să urmeze paşii
prin odăile dezvelite de farmecul copilăriei lor

rebele suflete înţelepte spirite
fraţi întru bucuria şi iubirea Domnului
uniţi-vă glasurile să-mi cânte iar şi iar
aria chemării

între a fi şi a nu fi
totul este o prelungă zbatere
în geometriile nopţilor răvăşite de ovalul
unei singure lacrimi

ea alungă somnul
şi-l lasă să umble printre cruci

Anne Marie Bejliu, 25 ianuarie 2015

şi pentru că îţi plăcea, Pitic T-ic...

alt căutător

ai străbătut atâtea umbre, suflete
acum, obosit,
pasul lunecării ţi-l laşi să înflorească în plină iarnă

de unde vin atătea păsări cu trupul de floare
şi unde se duc toamna odată cu caprele negre
printre stânci ascuţite

mugetul cerbului sperie împlinirea lunii
poate asta prinde iîn ecoul lui cântecul lupilor

spune legenda că au găsit un alt căutător neobosit. nu cred
e unic timpul lui

şi unde să încapă în inima Domnului
un alt Prunc Sfânt căutând neobosit inima mărturisirii curate. unde

ascult legenda. nu adorm. legăn legănarea copilăriei
în inima mamei singuratice
a mamei cu sufletul călător printre picăturile bucuriei

Anne Marie Bejliu, ianuarie 2015

bumerang şi punct

nu uita omule crud
că în tine şade ura atât cât o îmbrăţişezi
sabie de foc
gândul te loveşte
iar în câmpul amintirilor
fiece greşeală devine trăsnet

e un joc nebun în care
nu se mai ştie cine sunt
atacatorii şi atacaţii

totul se reduce la un punct vizibil
sau nu:
tu

Anne Marie Bejliu, 5 ianuarie 2015