păpuşi cu arcuri tari

troglodită soartă de a-mi număra zilele şi nopţile
pe un petec de zid în care înşirui vorbele pe care poate că
nu le-aş rosti înşirui niciodată
ţie lui ei lor niciunde mă duc niciunde mă întorc
drogată mi-e privirea de legănarea goală a leagănului

şi de ce nu aş pleca într-o secundă genunchiul auzului
şi văzului de departe înspre mine mai aproape tot mai aproape

până când aş termina cu această formă
poate geometrică poate închipuită a minţii în care las
toate sumele şi limitele şi graficele să scadă să crească neîntrerupt

cineva îmi strigă: eşti cu capul

da am şi capul undeva deasupra gâtului într-o dungă
încerc să privesc totul să mă liniştesc. greşesc
şi atunci ridic vertical totul şi pe mine
de undeva departe mă readuc în punctul de fugă
fără să fug. aştept. nu ştiu ce aştept

toată viaţa bat apa în piua speranţei crezând că undeva
pe un nor rozaliu aşteaptă Dumnezeu cu braţele întinse

încep să cred că disperarea îşi face loc
ştiu că numai El este pretutindeni şi aproape nicăieri
eu sigur sigur nicăieri niciunde şi undeva într-un aici închipuit
de lumea de acum plină de struguri copţi câţiva acri
nobilă rasă nobilă crasă indiferenţă
-----------
mă întorc pe şinele sorţii şi-mi număr nemorţii
sunt mai puţini decât ceilalţi tot mai puţini
îi aştern pe zidul alb în care mă trec şi pe mine
cumva într-o dungă în încercarea de a evada inutil
dincolo de frontierele sărutului păpuşilor cu arcuri tari

să mai cobor puţin ştacheta să fiu înţeleasă
sau împrumut un arc două intru cu totul în grafica turmei

rămân unde sunt

ori ori... totuna este

Anne Marie Bejliu, 27 ianuarie 2015