trăieşti departe-n stele treci

priveşti prin ciobul înnegrit de fum
cum luna prinde visu-n chingi
şi dintre toate tu atingi 
zâmbetul sacru al iubirii

deasupra dedesubt şi-n jur
nimic nu pare-a fi mai viu
când tu-n acea sclipire fugi
şi-atingi cu inima de foc
trup infinit de univers

te strigă oamenii pe rând
pe numele ştiut de tălpi

cu pasul sigur trup plutind
prinzi piatra cubică-ntr-un punct

în tine moare-ncet banalul

trăieşti departe-n stele treci
pasul tău mângâie firavul
gând care în naşterile seci
închide porţi închide vadul

de negru zis cărbune-aprins
şi apoi stins... tăceri în zarvă

atunci în trupul tău de vers
prin cruci îţi rânduieşti visarea

pe tine-n inimă te port
lăcaş nestins al libertăţii
de-a fi de-a cugeta mereu
de a primi în suflet albul

Anne Marie Bejliu, 15 ianuarie 2015