printre frunzele teiului veşnic - chipul lui -

mă priveşti mirat şi vorbeşti întruna
nu te mai aud. aud muzica.
aud tot ceea ce reînfloreşte în inima mea
de câte ori mă desprind de lesturi sau ele încep să cadă
să ardă să alerge spre gura sacului inutilităţilor

mă înţelegi sau nu, nu mai ştiu

cum rămâne cu dăruirea
cum rămâne cu răspunsurile fragmentate

eu te ascult în continuare. aud cum vorbeşti fără oprire
despre poveştile uneori fără acoperire
imaginaţia uneori oboseşte şi caut un punct de reper
din care pornirea
ca o iluzie a timpului fără hotare pare mai uşoară

vorbeşte vorbeşte. reîncep să te aud. ai părăsit barierele proprii
te îndrepţi uneori către mine cu sunetul cu glasul cu ecourile inimii
timpanele zbârnâie adulmecă privirea ta

în acea fracţiune de timp
reuşesc să te pictez pe cruce ca o îmbrăţişare...

îmi spui că am uitat că azi...

nu. nu am uitat că luceafărul
versurile le-a născut într-o boccea nepotrivită vremurilor sale

nu am uitat. nu uit că braţele lui redescriu îmbrăţişarea
prin alfabetul ramurilor copacilor
iar chipul lui
se întrevede printre frunzele teiului veşnic
fărâmă de azimă din copilăria poeziei cerului pământului şi astrelor
laolaltă simţite gândite aşternute iubite
de noi mirenii cuvântului dintâi

Anne Marie Bejliu, 15 ianuarie 2015