Copile

într-o zi anume fără hotare totul va avea logică...
de ce chipul tău copile şi-a pierdut vioiciunea 
de ce ochii tăi mari au primit privirea opacă 
a celui ce priveşte înăuntrul unui trup fără viaţă
de ce gândurile mele se întorc mereu mereu la tine 
de ce exist încă iar tu nu mai eşti aici
între braţele mele amorţite în goliciune
de ce...

sigur, sigur! - spun că am depăşit stările.
Doamne, cât m-aş păcăli crezând aşa ceva!

între două fântâni cu cumpănă
chipul tău umbreşte pământul apoi îl luminează
surâzând pieptului meu veşnic deschis încercărilor

arcul din mâna ta
săgeţile le modelează în bulgări fierbinţi din trupul lui
al Soarelui alb
vânătoarea reîncepe
mă aştern în rădăcinile copacului vieţii
pentru că trunchiul, acum, are multe prea multe scorburi
umple-le tu cu lumina ta cu surâsul tău
cândva poate le voi umple şi eu alături de tine,
copil cu ochii din cărbunele vântului năuc
de atâta uscăciune a valorilor umane de acum

Anne Marie Bejliu, 9 mai 2014