ramul necunoaşterii

Te-ai înălţat Doamne
luând cu Tine zbaterea pe care noi o numim iubire

figuri de ceară din candelele aprinse de cer
privim Iubirea Ta
întindem mâinile cu palmele deschise
cerşim încă un pas încă o ardere
încă o furtună să ne închidă frământările
în chiupul plin cu apa vie
a izvorului Binecuvântării Tale

privesc dincolo de fereastra deschisă
teii şi norii şi cerul
în care cuvintele devin simple făpturi ale luminii
şi întunericului din noi

scenografia graţiei vieţii se întinde deasupră-mi
în şi prin mine

tac

rotunjesc buzele într-o esenţă de cuvânt nerostit
îi las hamul undeva la călcâiul dorului de a fi

el este liber
eu rămân în cuşca necunoaşterii până când...

până când
de pe ramul necunoaşterii rodul gândului cade

devine bila din centrul privirii noastre
de ce Doamne mărul se împarte în patru
când frica noastră răscoleşte amurgul vieţii vieţilor

Te-ai înălţat Doamne

Te privesc în tăcere printre gratiile necunoaşterii
printre spinii înfipţi adânc în Tăcerea Ta
ca un cântec prelung al dorului de cer...

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2014