rătăcire

se scutură zorii 
în perdeaua de ceaţă
din candelă firul a rămas 
şi îngheaţă

întuneric prieten
lasă-mi ziua întreagă
aripa stângă-mi rămâne
beteagă

alerg ca un iepure
scăpat din prinsoarea
ghearei vulpilor gânduri
ghearei lupilor vulturi

şi-n fiece clipă mă răsfăţ
cu durerea
ea îmi şopteşte ce e puterea

un fir de candelă
în întuneric
aprins salvează şirul
numeric

când pi îşi lasă trupul pe viaţă
pun punctul pe i mă redeschid
sunt paiaţă

fântâna orbilor
ochiul clăteşte

visul rămâne inima plăteşte
înţelepciune se naşte
şi-n noaptea adâncă
visezi alergarea mereu
către stâncă

stâncă umană stâncă nevie
stâncă de viaţă stâncă amară
pui mâna pe vârful ascuţit
şi îţi spui

de câte ori toamnele
lasă un pui
să umple coşul cu puful de zbor

talpa cade aspră
simt pasul mi-e dor

când marginea umbrei se stinge
tu pleci
chipul tău încropeşte
fragmente de schimă

te privesc uimită
timpul se înclină

şi atunci îmi rămâne
să aleg ce e bine
suflet şi spirit în viu
trupu-l las la odihnă

Doamne,
toate fântânile cerului nasc o vină
sau oarbă şi mută
privesc ţinta greşit

căutând infinitul
mă pierd în finit...

Anne Marie Bejliu, 7 mai 2014