pânza de in

mi-s dragi nu tăcerile
nu am cum să le cunosc profunzimile
în zgomotul tocurilor pe asfalt 
de unde tăceri 
de unde profile vagi răsturnate în bălţi
când ploile uită muţenia

cântă cântă - îmi strigă ultimul flaşnetar
din faţa porţilor parcului
nu cânt omule ascult ecoul tăcerilor
să le învăţ secvenţele blânde

mă aştern pe o bancă în parc şi privesc cum
şi privesc spre
şi plec nicăieri când tăcerile mă învelesc în frunze
şi frunzele în nervuri
şi nervurile adună celulele
devin celulă din celula timpului anotimpului
pe rând îmi sărută gândul anotimpurile
cea mai blândă este toamna
primăvara îmi lasă umbra să tresară
iarna o îngheaţă tandru
vara o aprinde iar şi iar şi iar

mi-s dragi nu tăcerile
ecourile lor
e o problemă de geometrie complicată aici
şi o respiraţie sacadată noapte de noapte o ascult
iar eu am părăsit demult paşii ei
pentru un boţ de cunoaştere
poate şuie poate dreaptă...
Domnul ştie

am vrut să ridic doi muguri de trandafir
deasupra apelor umanului
se înecau

mi-s dragi tuşele de tăceri
pe ecranul imens din pânza de in
acolo se reîncropesc tainele poveştile legendele
copilăria aleargă năucă pe umbra câmpului
printre tramvaiele oraşului în care nici un om
nu mai poartă la rever bucuria
o mimează

ascult şi acum cum se înecau mugurii
ascult

(am obosit de "şi"...stop cadru)

Anne Marie Bejliu, 25 mai 2014