după un strigăt scurt de durere

acum liniştea ar vrea să se aştearnă pe scena teatrului de vară
în el mă simt ca o cingătoare prinsă de talia sufletului şi inima
începe să prindă corzile viorii

alunec în tainele viorii viorie aşternere de gânduri 

pianul apasă pe clapele gândului sunetele încropesc 
aura tăcerii şi-n mine totul se arcuieşte se încordează
într-o nouă pulsaţie

zvâcnesc tălpile a dans
trupul nu-l mai văd îl percep ca cel ce viaţa şi-o ia
neuitând sfoara piatra aruncarea în golul plin al apelor răsăritului

să aştept o zi întreagă apusul amurgul înserarea

ce regulă absurdă impune hazardul
sau el limitele şi le sparge cu înşiruirile cerului
în toate veşmintele fracţiunilor de rotaţie ale soarelui în jurul trupului
în jurul pământului secat

solitudine într-un teatru de vară de toamnă de primăvară şi iarnă
acum se amestecă toate şi fiecare în actele odată hotărâte 
de Dramaturgul Demiurgul cu ochii mereu atenţi

mă întreb ce se întâmplă şi în cer
dacă pe pământ toate îşi pierd rostul
şi există acel cumul toxic de vibraţii

ştiu ştiu însănătoşirea va veni

dar uite cum pleacă mugurii neplesniţi
şi bobocii de floare rămân să-şi usuce culorile în capsula morţii
când numai rădăcinile petalelor ar fi firesc să rămână în capsule

de ce de ce de ce ne-ai lăsat Doamne liberi
să cutremurăm liniştea cercului Tău

şi unde să ne mai adăpostim de propria prostie
de propria ură de propria răutate
când pianul răsună peste tot clapele şi le lasă spre pământ

bubuie aşteptările de nerăbdarea călătorilor
călătoriile se ascund undeva în centrul pământului
în cuibul păsărilor când
terenul alunecă după ce pădurile frumuseţii sunt tăiate

frângere a umanului într-o capsulă de prostie să fie
pedeapsa vine înmulţită mereu cu fiecare infinit finit
când ochii nu mai privesc zarea ci acel înapoi umbrit

acum liniştea vrea să se aştearnă... vioara arcuieşte sunetele
pielea mi-o simt împăturită
revăd trupul chircit. îl las să-şi destindă celulele

muzica lunecă prin arterele timpului pe care-l trăiesc
acum mereu acum

saltă trupul în acoladele vieţii
tresare umbra tresar suratele ei

cel mai uşor mi-ar fi să mă prind în hora lor nebună
să văd care dintre noi se prăvăleşte sub tălpile celorlalte
umbre umbre umbre... şi... eu

teatrul de vară se goleşte într-un august sălbatec
atunci când toate vor să aibă gust
după un strigăt scurt de durere...

Anne Marie Bejliu, 7 august 2014

sursa imaginii: http://www.creativeapplications.net/tag/webapp/