pe frunza măslinului în floare

deschide-mă Doamne ca pe o cochilie de melc
şi ajută-mă să înţeleg semnele pe care 
numai trăirile mi le aduc/readuc în faţa privirilor ochilor orbi
lasă-mă să mă scald în lumina strălucitoare 
de la picioarele trunchiului din crengi 
în noaptea fiinţei în care lunec fără sfârşit 
spre vârful tălpii infinitului vertical

lasă-mi o poartă un cârcel de viţă 
un ciorchine din strugurii Poemului Tău
să-mi asmut setea de viaţă iar şi iar
nu mă lăsa Doamne să alunec în negura gândirii strâmte
ajută-mă Doamne să mă ridic iar şi iar 
să sărut talpa rubinului de foc a Graalului
nu este al meu nu este al umanului
este al Tău Doamne şi e plin/gol de Sângele Tău

pictorul lacrima şi-o lasă să lunece pe paleta culorilor sufletului
creaţia lui aşterne suferinţele trupului şi minţii
apoi sufletul lui lasă cântecul să curgă alături 
de ceea ce a rămas mişcare în trupul nevolnic

lasă Doamne firul de viaţă să transpară 
în crucea sorţii pictorului când lacrima lui
din greşeală sau din voinţă
diluează culorile când stridenţa
 îi atacă tâmplele fremătânde

 ia-l cu Tine şi spune-i povestea în care cântecul 
reînvaţă zborul unei singure aripi de lumină 
spre Înalt, spre Tine,
 spre tot şi toate ce le vrei a fi neîntinate de umbra omului

deschide-mă Doamne ca pe o cochilie de melc 
şi aşterne-mă pe frunza măslinului în floare, 
ca o sabie a păcii interioare să-mi cuprindă nesiguranţa 
şi lacrima în metafora libertăţii

şi Doamne, nu mă lăsa să mă uit între cerc şi sferă
voi uita rostogolirea şi jocul...
jocul de biliard va umple holurile Tale 
cu fărâmele nevolniciei mele pământene...

Anne Marie Bejliu, 5 august 2014